GEORGE
BACOVIA
(1881 - 1957)
S-a spus ca este, prin formatie, un simbolist, dar îsi depaseste epoca, apartinând poeziei române moderne. E legat strâns de orasul natal Bacau, unde s-a nascut în 1881, ca fiu de comerciant. Numele sau adevarat era George Vasiliu. Studii elementare si secundare în orasul de pe Bistrita; studii superioare, de drept, la Bucuresti si Iasi, cu licenta. Nu a profesat avocatura, ci a fost mic functionar, traind din greu si dedicându-se poeziei. A fost hartuit, mereu, de boala - fapt reflectat în versurile sale sumbre. În 1928, se casatoreste cu Agatha Grigorescu si se muta la Bucuresti, unde sotia era profesoara (ea ne-a lasat o biografie detaliata si ilustrata).
A debutat în Literatorul lui Macedonski, însa primul volum Plumb apare în 1916 (premiat de Ministerul Artelor). Celelalte carti poetice apar destul de rar: Scântei galbene (1926), Comedii în fond (1936), Stante burgheze (1946). Versurile sale sunt profund originale, creând asa numita atmosfera bacoviana. Ploua mereu, frunzele cad, corbii strabat vazduhul, pe strada trec procesiunile funebre, decorul banal, amantii sunt bolnavi, copiii subrezi, cadavrele se descompun, pretutindeni e plânset, tuse, agonie, moarte.
Capodoperele: Plumb, Decembrie, Lacustra, Cuptor, Nervi de primavara, Amurg violet, Alb, Vocale s.a.
S-a stins în locuinta din Bucuresti, în mai 1957. Privighetorile cântau în marul de la fereastra. Statornica sotie Agatha îl tinea de mâna...
Copacii
albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar ...
Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...
În parc fantomele apar ...
Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...
În parc ninsoarea cade rar ...
Poezia Decor de George Bacovia apare in revista Faclia, la 1 ianuarie 1916, insotita de o prezentare a autorului, facuta de Alexandru Macedonski: Bacovia este pseudonimul unui tanar din Bacau, Vasiliu, admirabil poet, dar a carui modestie l-a tinut in umbra cu tot nemarginitul lui talent. (...) Marea sa originalitate m-a lasat inmarmurit de uimire. Poezia Decor este inclusa, in acelasi an, in volumul de debut, Plumb.
Poeziile volumului Plumb se inscriu in simbolismul traditional prin folosirea simbolurilor binecunoscute, cum ar fi statuile albe, parcul parasit si pustiu, fanfare funerare, iubita canta la clavir, a culorilor sugestive pentru starile sufletesti ale poetului. Ceea ce il individualizeaza pe Bacovia intre toti simbolistii romani este nota dominanta a obsesiilor, psihozelor si starilor nevrotice de un autentic impresionant, atmosfera apasatoare perceputa pana in strafundurile sufletului, ceea ce il face sa se simta un poet blestemat.
Tema
poeziei ilustreaza o lume sfasietor de trista, in care sentimentul insingurarii
poetului este exprimat prin cuvinte-simbol si mijloace cromatice, iar starea de
disperare este creata printr-o imagine de pustietate a lumii reale, in care nu
mai exista viata. Altfel spus, tema poeziei este moartea si inexistenta ca
sugestii ale neputintei de comunicare a eului poetic cu lumea.
Ideea
poeziei exprima toata gama de stari interioare ale poetului, disperare, spleen,
angoasa, solitudine, apasare sufleteasca, dezolare, nevroza, fapt ce l-a
determinat pe Emil Cioran sa spuna despre Bacovia ca este inapt sa se mantuie,
totul e pentru el cu putinta, in afara de propria viata [...] nu poate scapa de
el insusi si nici evada din centrul propriei obsesii.
Semnificatia
titlului
Cuvantul decor inseamna un ansamblu de obiecte care servesc la crearea cadrului in care se desfasoara o actiune, o ambianta creata pentru ca omul sa se manifeste cu toate valentele sale. Bacovia da acestui cuvant valoare de simbol, sugerand viata, lumea exterioara, in care poetul se simte timorat, izolat, pustiit, din cauza imposibilitatii de a comunica spiritual cu aceasta.
Structura,
compozitie, limbaj poetic
Poezia
Decor este structurata in trei strofe si trei versuri libere care urmeaza
dupa fiecare strofa pentru a accentua ideea exprimata anterior.
In
aceasta poezie Bacovia apeleaza la mijloace simboliste variate si anume:
cuvantul-simbol, culoarea, simetria versurilor si versul liber, toate acestea
creand o muzicalitate sugestiva in plan ideatic, semnificand stari sufletesti.
Sunt evidente, asadar, doua planuri distincte ale existentei: unul exterior
sugerat de parc, de copaci, de pasari, in general de acest decor funerar si unul
interior simbolizat de pustietatea sufleteasca a poetului, care-i provoaca
deprimare, disperare, dezolare, nevroza.
In
prima strofa, decorul este compus din copaci, cuvant-simbol care sugereaza
elemente componente ale vietii. Cromatica este reprezentata de culorile alb si
negru, care la Bacovia simbolizeaza inexistenta ca inertie a mortii si,
respectiv, moartea. Poetul se simte deprimat de agonia lumii, potentata de
repetitia copacii albi, copacii negri, solitudinea poetului este sugerata
de parcul solitar, ideea de moarte fiind sugerata de simbolurile
doliu si funerar. Imaginea lumii, simbolizata de parc,
este dezolanta, atmosfera este de o tristete sfasietoare, sugerata de
regretele care plang, suferinta capatand efecte auditive, ideea mortii si
a inexistentei perpetue fiind accentuata de versul liber: In parc regretele
plang iar.... Decorul funerar al lumii exterioare simbolizeaza agonia
sufleteasca a poetului introvertit, caruia-i sunt inaccesibile idealurile,
implinirile spirituale.
Strofa
a doua apeleaza la simbolul pasarii, ca parte componenta a vietii. Amaraciunea,
ca stare a eului poetic, este aici sugerata de pasarea cu pene albe, pene
negre, care isi pierde trasatura esentiala pentru existenta ei in univers,
trilul, avand acum un glas amar. Poetul este incapabil sa-si construiasca
vise, idealuri, existenta sa spirituala fiind un adevarat cosmar bantuit de
fantome: In parc fantomele apar.
Ultima
strofa se constituie intr-o concluzie ideatica a mortii universale, simbolizand
moartea spirituala a eului poetic, absenta oricaror elemente vitale fiind
evidenta: Si frunze albe, frunze negre; / Copacii
albi, copacii negri; / Si pene albe, pene negre, / Decor de doliu funerar....
Sporeste aici muzicalitatea versurilor, prin repetitia obsedanta a culorilor
alb-negru care amplifica starea de disperare pana la nevroza a poetului. Ultimul
vers liber, In parc ninsoarea cade rar... poate sugera apasarea psihica
provocata de moartea universala, simbolizata de ninsoare, aceasta
nemaifiind un element component al vietii umane, ci o dezlantuire a naturii
insesi, care nu este brusca, ci lenta, monotona, fara sfarsit. Poetul nu are
solutii de supravietuire, va fi astupat de ninsoarea care cade rar
si implacabil in sufletul sau.
Conditia
poetului in aceasta lume este perceputa in raport direct cu peisajul interior
(sufletesc) si exterior (natural) in acelasi timp, adica starea sa interioara
este transfigurata intr-un mediu inconjurator,
prin elemente din realitatea bruta, concreta, pe care le simte vizual si auditiv
in structura sa spirituala, in mediul sau interior.
Universul
ideatic al poeziei implica o categorie mai larga de manifestare, suferinta
poetului este a unei generatii intregi, a unei lumi, insa peisajul concret al
acestei lirici se restrange la drama propriului eu, exprimandu-se direct pe sine
in orice ipostaza a vietii sociale sau a naturii, autointrospectandu-se
psihologic printr-o varietate rafinata de tonuri, cu o mare forta de sugestie.
Limbajul
artistic. Tehnica simbolista este indeaproape ilustrata in aceasta poezie:
cuvantul-simbol (corespondenta), cromatica, muzicalitatea, versul liber.
De
obicei, in poeziile simboliste ale lui Bacovia exista un cuvant-cheie, in jurul
caruia se construieste intreaga poezie, toate celelalte elemente intorcandu-se
permanent catre acesta; repetitiile, refrenele, reluarile sunt modalitati
diverse de reactualizare, de revenire ideatica, de reamintire a substantei
lirice.
Aici,
cuvantul-simbol sau cuvantul-cheie este parc, corespunzand spatiului
exterior (al lumii) si spatiului interior (al sufletului) totodata, simbolizat
si prin cuvantul decor. Cromatica implineste viziunea poetului despre
lumea exterioara si cea interioara prin culoarea alba, care simbolizeaza
inexistenta ca respingere a lumii, ori o evidenta ce trebuie invinsa si prin
culoarea neagra, ca simbol al mortii. Aceeasi idee este accentuata de elemente
morbide sugestive: doliu, funerar. Muzicalitatea versurilor este
data de reluarea unor simboluri existentiale, copacii, penele, frunzele,
determinate cromatic prin repetarea obsedanta a culorilor alb-negru. Reluarea
versului Decor de doliu, funerar in finalul poeziei potenteaza tristetea
poetului sugerand un pesimism decisiv. Versul liber, aflat dupa fiecare strofa,
potenteaza auditiv ideile exprimate anterior. Simetria poeziei este evidenta
prin reluarea primului vers in finalul strofei respective, ca un refren ideatic
ce produce o muzica fascinanta.
Dormeau
adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... si era vânt...
Si scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... si era frig...
Și-i atârnau aripile de plumb.
George Bacovia
Bacovia
se proiectează pe scena lui provincială, care ține loc de teatrum
mundi, când ca un ecou docil al spaimei universale, ca victimă mută și
neputincioasă în fața tiraniei societății și a neantului, când ca un
revoltat împotriva destinului sau cel puțin ca spirit lucid, întâmpinându-și
condiția cu o demnă resemnare. De aici dubla față a poetului. Pe de o parte,
aceea de siluetă umilă, terorizată, ori de personalitate complet anulată,
retrogradată la stadiul unui ghem
de nervi al unui obiect dezafectat, al unei umbre fantomatice; pe de altă
parte, aceea a insului afișând masca sarcasmului și autoironiei, spre a-și
acoperi plânsul intern și a preîntâmpina riscul complacerii în poza
damnatului. Dincolo însă de aceste posturi cutremurate, transpare chipul unui
solicitat deopotrivă de nostalgia comuniunii senine cu natura și umanitatea,
dar și de ardoarea profetului, blestemând lumea lui a avea în numele
lumii lui a fi. Traversând în fulgere scurte un orizont opac, astfel de
accente dau geamătul bacovian timbrul neașteptat al apelului viril la împotrivire
și încredere în metamorfoza fericită a omului ca ființă socială, dacă nu
și ca ființă muritoare.
Poet
al eșecului și al speranței resuscitate din cenușă, G. Bacovia se apropie
și se desparte de creatorii apocalipselor moderne.
S-a
spus că e, prin formație, un simbolist, dar își depășește epoca, aparținând
poeziei române moderne. E legat strâns de orașul natal Bacău, unde s-a născut
în 1881, ca fiu de comerciant. Numele său adevărat era George Vasiliu.
Studiile elementare și secundare le-a desfășurat în orașul de pe Bistrița;
studiile superioare, de drept, la București și Iași, cu licență. Nu a
profesat avocatura, ci a fost mic funcționar, trăind din greu și dedicându-se
poeziei. A fost hărțuit mereu, de boală - fapt reflectat în versurile sale
sumbre.
În
1928, se căsătorește cu Agatha Cristescu și se mută la București, unde soția
sa era profesoară.
A
debutat in "Literatorul" lui Macedonski, însă primul volum
"Plumb" apare în 1916, premiat de Ministerul Artelor. Celelalte cărți
poetice apar destul de rar: "Scântei galbene" (1926), "Cu
voi" (1930), "Comedii în fond" (1936), "Stante
burgheze" (1946). Versurile sale sunt profund originale, creând așa
numita atmosferă bacoviană. Capodoperele bacoviene sunt: "Plumb",
"Decembrie", "Lacustra", "Cuptor", "Nervi de
primăvară", "Amurg violet", "Alb",
"Vocale".
SENTIMENTUL
MORȚII
Moartea în
aspectul ei cel mai fizic, mai cadaveric, își impune în poezia bacoviană
prezența cu autoritatea de care beneficia în viziunile medievale.
În orașul
bacovian, fără a se prinde în horă macabră, populația este bântuită sau
cel puțin adiată de ceea ce el numește aerul morților:
Ascultam
acele povești,
Deși nu era vremea lor
Cum nu-nțelegi când privești
Aerul morților.
(Controversă)
înregistrând
simptomele acestei morți universale, Bacovia își avertizează iubita asupra
etapelor descompunerii. Într-o poezie ca Renunțare, el se și consideră pur
și simplu un cadavru:
În
grădina moartă,
Am sărit aseară peste zidul mort
Pasul meu, încet, se oprea în loc
Conștient de soartă, de durere orb,
În grădina moartă
A sosit un mort.
Morți întrezărea
și Eminescu. Însă la Eminescu , cel puțin acela din Mortua
est
și Melancolie, iubita își părăsește făptura ca să retrăiască
o existență selenară, iar poetul însuși, oricât de încredințat ar fi de
pieirea insului, socotește principiul vieții inalterabil, de vreme ce
sufletele se reîncarnează în alte existențe.
II.NATURA
Prezentă
aproape în fiecare poezie, natura concurează orașul. Solidară cu materia
inertă a zidurilor, materia vie împărtășește întru totul destinul cetății.
Vegetația, copacii, iarba, florile declină ca și zidurile, sub presiunea
acelorași forțe dezagregate.
Anotimpurile
predominante sunt toamna și iarna care, o dată instalate, par a nu se mai
clinti, instituind un climat de eră primordială. Ploaia, vântul, zăpada bat
continuu, mai rar în rafale violente:
Scârțâie
toamna din crengi ostenite
Pe garduri bătrâne, pe streșini de lemn,
Și frunzele cad ca un sinistru semn
În liniștea grădinii adormite.
O
palidă fată cu gesturi grăbite
Așteaptă pe noul amor
Pe când, discordant și înfiorător.
Scârțâie toamna din crengi ostenite
(În
grădină)
Tăcerea, constituie un alt motiv interior al poeziei bacoviene, nu
reprezintă însă decât extrem de rar o simplă invitație descriptivă, o notă
a cadrului exterior. Îndeplinind aceeași funcție ambivalentă, de
intensificare a depresiunii și, chiar dacă mai rar, de împăcare cu sine și
promisiune a unui nou orizont, ea cuprinde semnificații variate.
III.MUZICA
Cât de profundă
îi era pasiunea muzicală o certifică prezența, în repertoriul lui poetic a
diverselor instrumente, alcătuind o adevărată orchestră, instalată pe
podiumul lumii. În sensul propriu al cuvântului, ca ansamblu simfonic,
orchestra acționează mai rar. Numai într-o singură poezie o întâlnim în
formație restrânsă.
Orchestra
începu cu-o indignare grațioasă.
Salonul alb visa cu roze albe
Un vals de voaluri albe.
(Alb)
Frecvent apare și ruda ei săracă, fanfara, prezentă în parcurile de
duminică sau sâmbătă seara: În oraș suspină un vals de fanfară. De
aici sunt trimise, ca din spatele unei săli de concert, ecouri stinse.
Plumb
Poezia a dat numele primului volum de
versuri al lui Bacovia, aparut in 1916. Urmarind celelalte patru volume care
i-au urmat, se poate ajunge la concluzia ca poezia Plumb poate fi
considerata expresia concentrata a creatiei bacoviene, si o adevarata definitie
poetica a originalitatii lirismului celui mai mare poet simbolist al literaturii
romane.
Discursul poetic este conceput sub
forma unui monolog tragic în care poetul exprima o stare sufleteasca disperata,
lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund
celor 2 planuri ale realitatii: realitatea
exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece,
ostil, care îl împinge pe poet la izolare si disperare si realitatea
interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu
disperare nu este o sansa de salvare.
În poezie exista un motiv esential:
moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc, cavou, coroane, era frig, era vânt.
Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta
la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
Cuvântul-cheie al poeziei este plumb,
care are valoare de simbol, repetitie si epitet. Sicriele
de plumb sugereaza nemiscare, încremenire; amorul de plumb exprima o senzatie de rece, de insensibil; si-i
atârnau aripele de plumb marcheaza caderea, imposibilitatea zborului si a
salvarii.
Prima strofa defineste un univers
rece, strain, în care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
Dormeau adânc sicriile de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmânt -
Stam singur în cavou
si era vânt
Si scârtâiau coroanele de plumb.
Strofa a doua defineste realitatea
interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme întors cu fata spre moarte.
Aripile de plumb sugereaza caderea
surda si grea, din care poetul nu se mai poate înalta; caderea în moarte este
inevitabila si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de
salvare:
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am început sa-l strig -
Stam singur lânga mort
si era frig
Si-i atârnau aripile de plumb.
Pe toate nivelurile (lexical,
fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant.
Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam)
sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si
amplifica atmosfera macambra: Si flori de
plumb si funerar vestmânt - /
si era vânt
/ Si scârtâiau coroanele
si-am început sa-l strig
si era frig
si-i atârnau aripile de plumb
.
Epitetele adânc, întors, funerar, singur
contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m,
b, v, l, a diftongului au si a
triftongului eau sugereaza foarte bine
plânsetul, vaietul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se
constata folosirea iambului alternând cu peonul si anfibrahul.
Sentimentul dominant este de
oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a
discursului poetic.
Poezia
exprimă în numai cele două catrene ale ei, o stare sufletească de o copleșitoare
Poezia este structurată pe două
planuri. Pe de o parte realitatea exterioară, prezentă prin cimitir,
cavou, o lume ce-l determină pe eul liric la izolare, iar pe de altă parte realitatea
interioară care are în vedere sentimentul iubirii a cărui invocare se
face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului. Este de fapt încercarea
poetului de a evada din lumea închisă izolată în care se zbate.
Cuvântul cheie al întregii poezii
este plumb care devine metaforă - simbol și care este repetat de trei
ori, număr fatidic în fiecare catren. Repetiția acestui cuvânt sugerează o
atmosferă macabră de cavou.
În acest mediu, sentimentul iubirii
înseamnă întoarcere spre apus cum spune poetul Lucian Blaga, adică
moartea.
Dormea întors amorul meu de plumb
pe flori de plumb.
În aceste condiții poetul nu se
poate redresa, nu se poate înălța;
ultimul vers, aduce consolarea si resemnarea Si-i atârnau aripele de
plumb sugerând zborul în jos, a carui cădere este surdă si grea.
Între aceste coordonate ale realității
exterioare si interioare se desfăoară monologul tragic al poetului, într-o
atmosferă tulburătoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de altă parte
prin repetiția cuvântului plumb,
folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, în fiecare strofă în rima
versurilor 1 si 4, la cezura versului 2.
Cuvântul cheie repetat astfel nu
sugerează descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacoviană
- ci împietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică necondiționat.
Poezia Plumb este o poezie
simbolistă, nu numai prin corespondențele din lumea minerală ci si prin
muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic în exclusivitate,
iar tonul este elegiac. Prin repetiția obsedantă a cuvântului cheie, poezia
devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioasă,
prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât versul 1
este în relație cu versul 5, 3 cu 7, iar 4 cu 8.
Alături de simbol, în poezie întâlnim metafore și personificări Dormeau adânc sicriile de plumb.
Remarcăm folosirea verbelor la
imperfect: dormeau, stau care sugerează atmosfera de dezolare, o acțiune
trecută dar neterminată, în continuă desfăurare.
Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul European prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, definindu-l pe poet ca fiind pictor în cuvinte și compositor în vorbe (M. Petroveanu).