ION
CREANGĂ
(1839 - 1889)
1.Biografie
2.Povestea lui Harap-Alb
2.1.Subiectul basmului
2.2.Caracterizarea personajelor
1
martie/10 iunie 1839 – Ion Creangă se naşte la Humuleşti, judeţul
Neamţ, ca fiu al lui ştefan a Petrii Ciobotarului şi al Smarandei
Creangă din Pipirig.
1847-1852
– Primii ani de şcoală îi face la Humuleşti, Broşteni
şi Târgu-Neamţ, fiind înscris cu numele de Ştefănescu Ion.
1854
– Urmează cursurile şcolii de catiheţi din Fălticeni, unde
îşi ia definitiv numele de Ion Creangă.
1855
– Începe studiile la Seminarul din Socola, pe care le întrerupe în 1858,
din cauză că moare tatăl său şi lipsa posibilităţilor
materiale îl determină să renunţe.
26
decembrie 1859 – Este hirotonisit diacon la biserica Sf. Treime şi se căsătoreşte
cu Ileana Grigoriu, iar un an mai târziu se naşte unicul lor fiu,
Constantin Creangă.
1863
– 1865 – Pentru a deveni institutor, urmează cursurile Şcolii
Normale de la Trei-Ierarhi, unde îl are profesor pe Titu Maiorescu şi se
clasifică primul dintre absolvenţi, iar în 1864 este numit institutor
la şcoala primară din Trei-Ierarhi.
1867
– Apare abecedarul intitulat “Noua metodă de scriere şi cetire alcătuit
de Ion Creangă” şi, în urma conflictelor cu autorităţile
bisericeşti, este destituit din postul de institutor. Ca să poată
supravieţui, închiriază un debit de tutun, apoi se mută în
bojdeuca din mahalaua Ţicăului.
1875
– Este suplinitor la şcoala de Păcurari, îl cunoaşte pe Mihai
Eminescu, iar prietenia dintre ei devine solidă şi definitivă. În
acelaşi an, poetul îl prezintă la “Junimea” şi-l încurajează
să scrie, astfel că la 1 octombrie publică în revista
“Convorbiri literare” povestea “Soacra cu trei nurori”, iar în
decembrie “Capra cu trei iezi”.
1876
– 1877 – Apar celelalte poveşti şi povestiri, “Punguţa cu
doi bani”, “Dănilă Prepeleac”, “Povestea porcului”,
“Povestea lui Stan Păţitul”, “Povestea lui Harap Alb”, “Fata
babei şi fata moşneagului” etc.
1878 – Apar tot în “Convorbiri literare” poveştile “Ivan Turbincă” şi “Povestea unui om leneş”.
Ianuarie
1881 – Apare partea I din opera “Amintiri din copilărie”, în revista
“Junimii”, în aprilie partea a II –a şi în 1882, martie, partea a
III –a.
1883
– Ultimul an în care mai publică, apar “Moş Ion Roată şi
Cuza Vodă” şi “Cinci pâini”.
1885
– Se îmbolnăveşte grav.
31
decembrie 1889 – După o lungă suferinţă, se stinge din viaţă,
la numai şase luni după marele său prieten, Mihai Eminescu.
1890 – 1892 – Apar primele ediţii ale operelor lui Ion Creangă, în volume de proză.
Basmul
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este o operă epică în
proză, un basm cult şi a părut în revista “Convorbiri literare”,
la 1 august 1877.
Termenul
de “basm” vine din slava veche, de la “basnî”, care înseamnă “născocire”,
“scornire”.
Basmul
este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în
care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare
aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii,
simbolizate prin balauri zmei, vrăjitoare etc., pe care le biruiesc în
cele din urmă. Basmul are formule iniţiale, mediane şi finale,
metafore tipice şi personaje cheie pentru acţiunea narativă.
Basmul
„Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie
literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Crengă. A apărut
în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, apoi în acelaşi
an în ziarul „Timpul”.
Împletirea
elemetelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific
ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie
narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea
realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică
a acestei creaţii.
Semnificaţia
titlului „Harap-Alb” reiese din scena în care spânul îl păcăleşte
pe fiul craiului să intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în
felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă
în fântână, fără să-l trăznească prin minte ce
i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv
de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului
Verde în acela de slugă a Spânului: „D-acum înainte să ştii
că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu.”
Numele lui are sensul de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru,
rob”. Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb,
dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă
de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul –ţigan,
deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul
Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană.
Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut
spânului, îţi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii
căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi
asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că
nu urmase sfatul tatălui.
Construcţia
şi prezentarea subiectului.
Subiectul
basmului este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive
populare, în care supranaturalul este împletit cu realul personajelor
ţărăneşti din Humuleşti lui Creangă.
Subiectul
începe cu o formulă specifică a basmului popular, “Amu cică
era odată într-o ţară” şi continuă în acelaşi
registru, cu un crai care avea trei feciori şi un singur “frate mai mare,
care era împărat într-o ţară mai îndepărtată”, pe
nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă
vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia
fratelui mai mare era “tocmai la o margine a pământului”, iar fratele
mai mic trăia “la altă margine”.
Verde
Împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită
“grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre fii săi ca să-i
urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Pentru a vedea care dintre
feciori “se simte destoinic a împărăţi” peste o ţară
aşa de mare şi bogată”, craiul se îmbracă într-o piele
de urs ca să-i sperie şi pentru a se convinge care dintre ei poate reuşi.
Feciorul
cel mai mare cere “bani de cheltuială, straie de primineală, arme
şi cal de călărie”, porneşte la drum dar ajuns la un pod,
îl întâmpină “un urs mormăind”. Calul se sperie, iar feciorul
se întoarce ruşinat, neîndrăznind să meargă mai departe.
Tatăl său îl întâmpină prefăcându-se mirat, crezând că
a uitat ceva acasă, dar tânărul recunoaşte că ursul l-a
“vârât în toţi sperieţii”. Concluzia tatălui este
moralizatoare, în sensul că “nici tu nu eşti de împărat, nici
împărăţia pentru tine”.
Al doilea fiu se oferă să încerce şi el, dar când ajunge în
dreptul podului, “numai iaca şi ursul”, calul începe “a forăi,
a sări în picioare şi a da înapoi”, aşa că şi
mijlociul se întoarce ruşinat. Şi de data asta tatăl rosteşte
o pildă “apără-mă de găini, că de câini nu mă
tem”, apoi le spune cu tristeţe că e ruşinos pentru nişte
fii de crai să fie atât de fricoşi şi neputincioşi.
Mezinul, impresionat de dezamăgirea tatălui, se duce în grădină
şi “începe să plângă în inima sa”. Când o babă îi
cere de pomană, flăcăul nu vrea să o miluiască spunând
că este foarte supărat şi nu aşteaptă milă de la
una ca ea. Totuşi îi dă un ban şi aceasta îl sfătuieşte
să-i ceară tatălui său “calul, armele şi hainele cu
care ai fost dumneata mire”. Îi spune să pună o tavă cu jăratec
în mijlocul hergheliei şi să aleagă acel cal care va veni să
mănânce jăratic. Urmând sfaturile babei, mezinul cere tatălui său
cele trebuitoare şi îngăduinţa să plece şi el la drum.
După ce coboară din pod toate cele necesare, tânărul se duce în
grajd şi procedează aşa cum l-a învăţat baba pentru a-şi
alege calul. De jăratic se apropie însă numai “o răpciugă
de cal, grebănos şi slab de-i numărai coastele”. După ce-l
alungă de trei ori, calul se scutură şi se transformă “de
nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Animal fabulos, calul
vorbeşte cu fiul craiului şi zboară cu el până la nori,
apoi până la lună şi până la soare, băgându-l “în
toate grozile morţii”.
După ce sărută mâna tatălui său, voinicul pleacă
la drum iar la pod întâlneşte ursul. Calul se năpusteşte asupra
ursului şi mezinul ridică buzduganul să-l lovească. Atunci
un glas de om îi spune: “Dragul tatei nu da că eu sunt”. Astfel
voinicul trece prima probă cu bine, primind binecuvântarea părintelui
său.
În călătoria sa, fiul craiului întâlneşte un om spân care i
se oferă “slugă la drum”. Voinicul îl refuză dar Spânul îi
apare din nou, de fiecare dată “prefăcut în alte straie”. La a
treia apariţie, pe când fiul de crai se rătăcise, îl angajează
drept călăuză. Ajungând ei la o fântână prevăzută
doar cu o scară de coborâre până l apă, după ce îşi
umple plosca, Spânul îl păcăleşte pe voinic să intre
şi el să se răcorească. În momentul în care acesta intră
în fântână, Spânul trânteşte capacul şi îl ameninţă
că dacă nu-i spune cine e, de unde vine şi încotro se duce,
acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai
jură “pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă
a Spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra
taina “până când va muri şi iar va învia”. Spânul îi dă
numele de Harap-Alb.
Ajunşi la palatul Împăratului Verde, Spânul se dă drept nepotul
său şi îl trimite pe Harap-Alb la grajduri, să aibă grijă
de calul lui, dându-i şi o palmă. Fetelor împăratului le este
milă de Harap-Alb care are o înfăţişare mai plăcută,
iar pe Spân îl urăsc pentru comportarea lui.
Într-o zi, având la masă “nişte salăţi foarte minunate”,
Spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i
aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul îl
duce în zbor pe Harap-Alb, până pe o insulă peste apa mărilor,
unde-l întâmpină cerşetoarea căreia îi dăduse un ban de
pomană. Aceasta era chiar Sfânta Duminică, care îl sfătuieşte
să se îmbrace în pielea de urs primită de la tatăl său
şi să culeagă din grădină salăţile. Astfel,
mulţumită Sfintei Duminici, Harap-Alb scapă şi de această
probă.
După alte câteva zile, împăratul îi arată spânului nişte
pietre scumpe provenite de la un cerb, trezind lăcomia spânului care îşi
trimite sluga să-i aducă “pielea cerbului cu cap cu tot”. Din nou
Sfânta Duminică îl ajută pe voinic, dându-i masca şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu care el reuşeşte să-i taie
capul cerbului, când acesta vine să se adape.
Împăratul este uimit de vrednicia şi curajul slugii Spânului, care
îşi arogă meritele, lăudându-se că a ştiut să-şi
strunească sluga.
La ospăţul dat în cinstea nepotului, fetele de împărat îl roagă
pe spân să-l primească şi pe Harap-Alb la masă, care se învoieşte
cu condiţia ca sluga să-i stea tot timpul în spatele său. În
timpul ospăţului, o pasăre măiastră strică cheful
mesenilor, aducându-le aminte de Împăratul Roş, “inimă haină
care nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc” şi de fiica
acestuia, o vrăjitoare cumplită. Spânul îi cere lui Harap-Alb să-i
aducă imediat pe fata Împăratului Roş. Acesta pleacă în călătorie
împreună cu calul său fermecat.
În drumul său, la un pod, Harap-Alb cruţă viaţa unor
furnici, ocolindu-le alaiul şi trecând prin apă. Drept răsplată,
primeşte de la acestea o aripioară cu care putea să le cheme în
ajutor. De asemenea ajută un roi de albine, cărora le face un adăpost
într-un buştean, primind şi de la acestea o aripă cu care putea
să le cheme la nevoie în ajutor. În continuare, îi întâlneşte pe
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă,
pe care îi ia cu el la drum. Călătoria alături de cei cinci
oameni ciudaţi este plină de peripeţii.
Într-un târziu ajung cu toţii la curtea Împăratului Roş, căruia
îi spun că au venit să-i ceară fata. Surprins de îndrăzneala
“acestor golani”, împăratul îi culcă în “casa cea de aramă
înfocată” căreia peste noapte îi dă foc. De această probă
scapă cu bine datorită lui Gerilă. Următoarea probă la
care îi supune Împăratul Roş este un ospăţ cu multe bucate
şi băutură, pe care trebuia să le termine. Harap-Alb scapă
şi de această dată cu ajutorul lui Flămânzilă şi
al lui Setilă,
Pentru a trece de următoarea probă la care îl supune împăratul,
separarea sămânţei de mac de nisipul mărunţel până
dimineaţă, voinicul apelează la ajutorul furnicilor dând foc
aripioarei primite de la acestea.
O nouă probă la care îl supune împăratul este să-i păzească
fata o noapte întreagă. Transformându-se într-o păsărică,
aceasta reuşeşte să scape de străji. În căutarea ei
pleacă Ochilă şi Păsărilă. Ochilă îi dibuieşte
ascunzişurile, “în dosul pământului”, după o stâncă
pe vârful unui munte, după lună, iar Păsărilă se lăţeşte,
se deşiră şi “găbuieşte păsărica”, ducând-o
înapoi în odaia ei.
Pentru a deosebi fata împăratului de o altă fată, luată de
suflet de împărat şi care nu se deosebeşte de aceasta “nici la
frumuseţă, nici la stat, nici la purtat”, Harap-Alb cheamă în
ajutor albinele, dând foc la aripa primită de la crăiasa albinelor.
Acestea îl sfătuiesc să aleagă fata care se va apăra de ele
cu năframa.
Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb primeşte fata
de la împăratul “ovilit şi sarbăd de supărare şi ruşine”.
Fata vrea şi ea însă să-l supună la o probă. Ea
trimite calul lui Harap-Alb şi turturica ei să aducă “trei
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă”
dintr-un loc numai de ea ştiut. Dacă turturica ei va veni prima cu
cele cerute, Harap-Alb va trebui să renunţe la ea, dar dacă calul
lui va fi primul, atunci va merge cu el oriunde o va duce. Deşi turturica
reuşeşte prima să ia smicelele şi apa vie şi moartă,
calul o păcăleşte, reuşind să i le ia şi să
ajungă primul la stăpânul său.
Fata pleacă cu Harap-Alb şi trimite turturica la Verde Împărat să vestească sosirea lor. La vederea frumuseţii fetei, Spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte spunând că ea a venit acolo pentru adevăratul nepot al împăratului care este Harap-Alb. Turbat de furie că a fost dat în vileag, Spânul îi zboară cu o lovitură de paloş capul lui Harap-Alb. Calul lui Harap-Alb îşi răzbună stăpânul, dându-i drumul spânului din înaltul cerului. Fata Împăratului Roş îl învie pe Harap-Alb cu ajutorul smicelelor de măr, al apei moarte şi apei vii. Cei doi primesc binecuvântarea Împăratului Verde, jurându-şi credinţă unul altuia, la nunta împărătească luând parte crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, crăiasa zânelor, crai şi împăraţi.
Harap-Alb,
fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi
curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi
ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj
pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de
orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea,
curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări,
fpte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte
personaje spun despre el.
Călătoria
pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului
în vederea formării pentru a deveni conducătorul unei familii, pe
care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de
a deprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa
şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă
necesară viitorului adult.
Semnificaţia
numelui reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul
craiului să intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său
la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână,
fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”.
Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi
schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă
a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând însemna „negru
alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”.
Faptele
eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc
sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu
puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează
lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima
oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de
omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său,
nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului
un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi
periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de experienţă,
mezinul craiului devine sluga spânului, îţi asumă şi numele de
Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă
faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş, îşi
respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate
în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume
vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu
urmase sfatul tatălui.
Cinstit
din fire, Harap-Alb nu-l trădează niciodată pe spân, deşi
un spân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce
spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, „piatra
cea mare din capul cerbului strălucea” atât de tare, încât mulţi
crai şi împăraţi îl rugară să-i „deie bănet cât
a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie,
altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”,
dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând
bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a
şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului
Roş, „mai nu-i venea s-o ducă” spânului.
Probele
la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţile
vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate
piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va
trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca
şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni
prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb este
umanizat, el se teme, se plânge de soartă...