MIHAI EMINESCU

(1850 - 1889)

1.Biografie
2.Dorinţa
3.Glossă
4.Luceafărul - poezie
4.1.Luceafărul - interpretare literară
5.Odă (în metru antic)
6.Revedere
7.Sara pe deal
8.Scrisoarea I
9.Referinţe critice

Biografie

1850 – La 15 ianuarie se naşte, la Ipoteşti, Mihai Eminescu, în familia căminarului Gheorghe Eminovici.

1858 – 1860 – Urmează clasele a III-a şi a IV-a primară la “Naţional-Hauptschule” din Cernăuţi.

1860 – 1862 – La “K. K. Ober-Gymnazium” din Cernăuţi frecventează clasele I şi a II-a gimnaziale.

1862 – 1863 – Repetă clasa a II-a gimnazială, pe care o întrerupe însă în luna aprilie.

1864 – În primăvară soseşte la Cernăuţi trupa teatrală Fanny Tardini-Vlădicescu. În luna mai, când trupa îşi continuă turneul la Braşov, Eminescu I se alătură, părăsind împreună Cernăuţii.

1864 – 1865 – Din octombrie 1864 şi până în martie 1865 viitorul poet ocupă modesta funcţie de practicant la Tribunalul din Botoşani.

1865 – În martie ajunge din nou la Cernăuţi, se reîntâlneşte ce trupa Tardini-Vlădicescu şi o însoţeşte iarăşi în turneul întreprins la Braşov. În septembrie se întoarce la Cernăuţi, pentru a-şi continua studiile, locuind la profesorul său Aron Pumnul.

1866 – În culegerea “Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaesiaşti de-n Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul raepaeusat într’a 12/24 ianuariu 1866” tânărul poet publică prima sa poezie “La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată M. Eminoviciu. Adevăratul debut publicistic, cu poezia “De-aş avea”, în numărul din 25 februarie/9 martie al revistei “Familia”, care apărea la Pesta. Conducătorul revistei, Iosif Vulcan, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Merge la Blaj pentru continuarea studiilor gimnaziale.

1867 – Colindă oraşele cu trupa teatrală a lui Iorgu Caragiale, în calitate de sufleur şi copist.

1868 – Se alătură trupei teatrale a lui M. Pascaly, cu care porneşte în turneu prin Transilvania şi Banat. La începutul lunii septembrie soseşte la Bucureşti, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. La 29 septembrie este angajat sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti. Începe să lucreze la romanul “Geniu pustiu”.

1869 – În toamnă merge la studii, în Viena.

1870 – Îşi începe lunga colaborare la revista “Convorbiri literare” cu poezia “Venere şi Madonă”, în numărul din 15 aprilie.

1871 – Ia parte la serbarea studenţească de la Putna, în luna august.

1872 – Cunoaşte pe Veronica Micle, aceea care va deveni ulterior marea sa iubire. Reîntors în ţară, la Iaşi, participă la şedinţele societăţii literare “Junimea”, în cadrul cărora citeşte nuvela “Sărmanul Dionis” şi poezia “Egipetul”. Toamna, pleacă la Berlin, pentru continuarea studiilor universitare.

1874 – Revine în ţară. Pe data de 1 septembrie primeşte funcţia de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi.

1875 – În urma unor calomnii este înlăturat din postul de director al Bibliotecii Centrale. În iulie este numit regizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Se împrieteneşte cu Ion Creangă.

1876 – Este destituit din funcţia de revizor şcolar. Lucrează ca redactor la gazeta “Curierul de Iaşi”, în care publică nuvelele “La aniversară” şi “Cezara”.

1877 – În octombrie, se mută la Bucureşti. Devine redactor la ziarul “Timpul”.

1878 – 1879 – Publică intens în “Convorbiri literare”.

1880 – 1883 – Publică “Scrisoarea – I-IV” şi “Luceafărul”.

1883 – În iunie se îmbolnăveşte. La sfârşitul anului apare prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

1884 – Călătoreşte în Italia pentru a se întrema.

1886 – Se îmbolnăveşte din nou şi este internat la sanatoriul de la mănăstirea Neamţ.

1887 – Se află la Botoşani.

1888 – Se reîntoarce la Bucureşti. Conduce revista “Fântâna Blanduziei”.

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

                Idila este o specie a liricii peisagiste şi erotice, care prezintă în chip idealizat iubirea, într-un cadru rustic, fiind illustrate prin imagini artistice şi figure de stil tablouri din natură şi puternice trăiri interioare, cu predilecţie sentimental de dragoste.

Arta poetică defineşte un ansamblu de trăsături care compun concepţia artistică a unui scriitor despre lume şi viaţă, univers, condiţia omului în lume, precum şi viziunea despre menirea artistului şi rolul creaţiei sale, realizate într-un limbaj şi o tehnică artistică proprii, care-l particularizează în întreaga literatură naţională.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), “omul deplin al culturii româneşti” (Noica), a reflectat în creaţia sa lirico-erotică un ansamblu de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie într-un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric.

Poezia “Dorinţa” de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista “Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată “ars poetica” pentru lirica erotică eminesciană. Alături de „Lacul”, „Floare albastră”, „Sara pe deal”, poezia „Dorinţa” proiectează aspiraţia unei iubiri pasibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se relizează. Prima variantă a acestei poezii a fost concepută sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des întâlnit în creaţiile lirice ale epocii.

În poezia „Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv.

Titlul „Dorinţa” sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite. Iubirea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.

Tema poeziei „Dorinţa” este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.

Structură, semnificaţii, limbaj artistic.

Poezia „Dorinţa” este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.

Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.

Strofa întâi este o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”, care constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.

În următoarea secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”.

Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv – „să alergi”, „să-mi cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” – sau la indicativ viitor – „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” – sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. / Pe genunchii mei şede-vei”. În erotica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin imaginea olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică. Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, care are „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.

Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”. Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”. Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice epocii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Registrul stilistic este popular, prin formele de viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”. Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

Prozodia. Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este construită printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei populare.

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Cuvântul „glosă” are două accepţii:

-       explicaţia unui cuvânt sau a unui pasaj dintr-un text; notă explicativă făcută de un copist pe marginea unui manuscris;

-       poezie cu formă fixă, în care prima strofă este o strofă-nucleu ce introduce tema poeziei, iar fiecare din strofele următoare comentează succesiv câte un vers al strofei-nucleu, iar ultima strofă reia versurile primei strofe, în ordine inversă.

„Glossa” lui Mihai Eminescu este o poezie gnomică, întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi morale. A apărut în 1883, în volumul de „Poezii”, îngrijit de Titu Maiorescu, această creaţie fiind cea mai reuşită dintre cele patru variante scrise de poet.

Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor obişnuiţi, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofică pe un ton sentenţios, conţinând adevăruri universal-valabile, deci incontestabile. Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un singur vers. Poezia este de factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă de frământările existenţei umane pline de orgolii, ambiţii, prefăcătorii etc. Tema filozofică a „Glossei” este condiţia omului în raport cu timpul.

Strofa-nucleu, prima strofă a poeziei este alcătuită din opt versuri şi conţine adevăruri universal-valabile exprimate concis, grupându-se ca sens şi câte două, dar având destulă substanţă filozofică fiecare vers în parte.

Primul vers semnifică trecerea ireversibilă a timpului, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce compun viaţa umană, al treilea recomandă discernământul în cântărirea valorilor morale ale propriei vieţi, al patrulea îndeamnă la meditaţie asupra vieţii, deoarece sufletul omului este alcătuit din speranţă şi temeri (versul al cincilea); timpul este efemer pentru om, totul în viaţă este trecător („Ce e val ca valul trece”), de aceea, chiar dacă tentaţiile vieţii sunt multiple, ele sunt amăgitoare şi omul trebuie să le domine cu detaşare superioară şi raţiune. Aşadar, prima strofă porneşte de la ideea curgerii implacabile şi ireversibile a timpului pentru om şi ajunge la ideea că raţiunea trebuie să-l conducă pe om în viaţă.

Strofa a doua comentează primul vers al strofei-temă, „Vreme trece, vreme vine”, care este o maximă, o sentinţă în care argumentele vin în sprijinul filozofic al ideii de timp, dar şi al cunoaşterii de sine. Ideea exprimată de Socrate încă din antichitate („Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dicton înscris pe frontispiciul templului din Delphi) este ilustrată de versul: „Regăsindu-te pe tine”. Ideea filozofică a timpului este explicată prin faptul că timpul se scurge ireversibil pentru om, prin faptul că întâmplările nesemnificative sunt şi ele trecătoare: „Multe trec pe dinainte, / În auz ne sună multe, / Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?...”. Timpul este valoros pentru om numai în privinţa autocunoaşterii şi nu trebuie risipit pe lucruri neimportante, pentru că timpul este implacabil, iar clipa nu trebuie irosită.

Strofa a treia explică versul „Toate-s vechi şi nouă toate”, care implică şi ideea timpului trecător, de aceea omul nu trebuie să-şi irosească viaţa gândindu-se la lucruri efemere, pentru că acest fapt nu duce decât la o iluzie a fericirii şi nu la o fericire deplină. Raţiunea trebuie să domine omul întreaga viaţă – „Recea cumpăn-a gândirii” -, pentru ca experienţa căpătată de acesta cu luciditate să-l ajute să înţeleagă faptul că totul este efemer şi schimbător, omul putând percepe doar „masca fericirii”, ce „ o clipă ţine poate”. Numai prin raţiune omul poate evita dezamăgirea în întreaga sa existenţă, întrucât întâmplările ce o compun urmează un circuit ciclic.

Strofa a patra introduce o idee antică hindusă, aceea că lumea e un teatru iar oamenii sunt actori, care interpretează roluri gata scrise. Ideea este preluată de la cugetătorul suedez Oxenstierna. Îndrumarea gnomică „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui” îndeamnă la detaşare, la neamestec în tumultul vieţii obişnuite dar amăgitoare, care nu poate produce decât suferinţă. Viaţa este privită ca o scenă, pe care oamenii interpretează roluri diferite, iar cei perfizi pot juca chiar mai multe roluri („Joace unul şi pe patru”), dar detaşarea ta, impusă de raţiune, te fereşte să te laşi păcălit („Totuşi tu ghici-vei chipu-i”). Discernământul e necesar pentru a înţelege din viaţa înşelătoare, amăgitoare „Ce e rău şi ce e bine”.

Strofa a cincea valorifică ideea schopenhaueriană a prezentului etern, ale cărui două valenţe sunt trecutul şi viitorul: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe / […] / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”. Omul trebuie să mediteze asupra efemerităţii sale în lume, asupra faptului că pentru el timpul este trecător şi ireversibil, iar trecutul şi viitorul devin zădărnicie dacă nu ai discernământ şi-ţi iroseşti viaţa cu nimicuri: „Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate”.

Strofa a şasea reia ideea că viaţa e o scenă, lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori, adevăr valabil de mii de ani, schimbându-se numai interpreţii: „Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”. Tot un adevăr etern este şi faptul că oamenii au bucurii şi necazuri, sunt veseli şi trişti: „Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă;”. Nu trebuie să-ţi faci iluzii că poţi înfăptui idealuri, dar nici nu trebuie să te temi pentru a aspira la ele, pentru că „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă”.

Strofa a şaptea stă sub imperiul timpului trecător şi ireversibil, de aceea omul nu trebuie să spere că va putea schimba ceva în curgerea firească a existenţei umane. Cu accente satirice, dar şi cu scepticism, geniul accentuează câteva reguli de conduită, prin care omul poate depăşi suferinţa cauzată de neîmplinirile inerente, de mediocritatea societăţii: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte,  / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte;”. Sfatul omului de geniu este acela de a „nu te prinde lor tovarăş”, pentru că ei vor dispărea definitiv odată cu trecerea timpului, deoarece totul este efemer: „Ce e val, ca valul trece”.

Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea faţă de meschinăria lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care eşti îndemnat să nu te laşi atras de tentaţiile vieţii, de aspectele ei trecătoare, amăgitoare, chiar dacă „Te momeşte în vârteje”. Îndemnul lui Eminescu este să te strecori pe alături, să eviţi cu inteligenţă mizeriile societăţii şi, dominat de raţiune, „Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă”.

Strofa a noua îl învaţă pe om regulile de conduită pe care trebuie să le respecte pentru a fi ferit de deziluzii. Aceste norme stau sub semnul raţiunii pure, a judecăţii reci, a atitudinii de obiectivare a vieţii, care te pot proteja dacă nu te amesteci în înşelătorul tumult al vieţii şi, chiar dacă eşti hulit, să te prefaci că nu observi: „De te-ating, să feri în lături, / De hulesc, să taci din gură;”. Tot raţiunea îţi dă măsura lucrurilor, cu ea poţi cântări obiectiv oamenii şi atunci nu merită să le dai sfaturi şi nu trebuie să îndrăgeşti nimic în această lume meschină, superficială şi limitată, deoarece totul este zădărnicie, „vanitas vanitatum et omnia vanitas” („deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune”): „Ca să nu-ndrăgeşti nimică, /Tu rămâi la toate rece”.

Ultima strofă este strofa-temă scrisă în ordinea inversă a versurilor, căpătând profunzimi filozofice prin faptul că, în enumerarea maximelor, se porneşte de la un precept esenţial pentru existenţa umană şi anume de la raţiune, care trebuie să guverneze omul în întreaga sa viaţă.

Aşadar, dacă eşti raţional („Tu rămâi la toate rece”), chiar dacă eşti atras de tentaţiile, nimicurile vieţii („De te-ndeamnă, de te cheamă”), să ştii că totul este trecător în lumea aceasta („Ce e val, ca valul trece”), aşa că să nu speri că poţi împlini idealuri, totuşi să nu te temi că ai fi neputincios („Nu spera şi nu ai teamă”), dar să fii mereu atent şi să discerni valorile morale ale existenţei („Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine”), deoarece numai astfel vei învăţa din experienţa vieţii, chiar dacă omul este efemer prin curgerea ireversibilă, implacabilă şi ciclică a timpului („Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.”).

George Călinescu a fost fascinat de ultima strofă a „Glossei”, căreia i-a acordat un interes deosebit şi pe care a sintetizat-o în următoarea afirmaţie: „Adunarea, la sfârşit, a tuturor preceptelor şi maximelor are un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totală a lumii, linia trasă dedesubt pentru această sumă. Acest mod de a masca satira, de a o amesteca cu o cunoştinţă superioară a lumii, de a face din nemernicie aproape o virtute necesară învârtirii cosmice, pe care o sfătuieşti altora, dar la care nu poţi participa, e rar în poezie...”.

Prin conţinut, poezia „Glossă” de Mihai Eminescu este o poezie gnomică şi filozofică, ce exprimă adevăruri gnoseologice, etice şi morale, cu o mare putere generalizatoare în versuri lapidare, dar cu mare concentraţie sentenţioasă.

Limbajul artistic.

Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt puţine, existând doar câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”, „zgomote deşarte”) şi ceva mai multe metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de sirenă”, „masca fericirii”).

Aforismele sunt construite cu expresii populare – „de ai fi cu stea în frunte”, „nu te prinde lor tovarăş”, „feri în lături” – sau proverbe – „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e val, ca valul trece”.

Prozodia.

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- "O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."
- "O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă."
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:
- "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."
- "O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde."
- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?"
- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."
- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."
- "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una."
- "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."
- "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subţiori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută."
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.
Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."
- "Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi."
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
- "De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."
- "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă.
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:
- "O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de-ntâi
Şi visul meu din urmă."
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
- "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!"
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

Luceafărul - interpretare literară

  Închis în magnifica lui strălucire şi unitate refăcută după care a tânjit cu o dureroasă şi dramatică sete cât a fost pe pământ, adică în sfârşire, fragmentare şi imperfecţiune, Eminescu oferă în cultura românească unul din cele mai izbitoare exemple şi argumente pentru descompunerea unei creaţii care depăşeşte puterea de cuprindere a minţii noastre omeneşti, în părţile ei constitutive. Uriaşul mecanism viu al universului său poetic se desface curiozităţii noastre analitice, iscoditoare de taine ale creaţiei, în piese care palpită, aspirând la unitate.

              Marele întreg descompus în fragmente, care numai la un prim nivel al abordării arată risipire şi lipsă de armonie, a trecut prin această jertfă din pricina incapacităţii omului de a percepe totul altfel decât prin fragment, deoarece întregul nu concordă cu omul, după Victor Hugo.

              Există la Eminescu, mai întâi, un spaţiu mitic. Eroul liric, personajul, intră într-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet există o lume a celor vii, precum şi o lume a celor morţi. Între ele, ca un purgatoriu şi  ca un spaţiu specific, se află tărâmul celor şi vii şi morţi, în egală măsură. Arald şi Maria (Strigoii), de pildă, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, “suflete moarte care duc o viaţă paralelă cu a celor vii şi sunt dotate cu o prezenţă fizică”.

              Cei mai mulţi dintre eroii mitologiei eminesciene sunt stăpâni ai vieţii şi ai morţii. Hyperion, fiinţă eternă, ar dori să coboare printre muritori; în poezia Memento mori, sub nisipul arzător al pustiului, îşi duce viaţa o lume insolită; zmeul din Fata din grădina de aur este un “daimon” aspirând la fiinţarea terestră.

              Lucrarea de marcă a poetului este capodopera de geniu ,,Luceafărul’’. Valoarea este una inestimabilă pentru poporul român cât şi pentru literatura universală. Eminescu dă dova-dă de maturitate creatoare şi reuşeşte să făurească o operă pe care toate generaţiile următoare o vor avez ca mărturie asupra geniului creator ce a fost Eminescu. Despre felul cum s-a născut marele poem romantic, capodoperă a creaţiei lui Eminescu a lăsat mărturie însuşi poetul. Din mărturia sa reiese că pornind de la o sursă, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creaţie. După ceea ce spune rezultă că principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc cules şi punlicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În acelaşi memorial de călătorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva şi din aceasta, dar sursa principală rămâne “Fata din grădina de aur”. Reprezintă un moment de maximă elevaţie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciană, o admirabilă sinteză a temelor şi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.

              Criticii literari văd în Luceafărul o cheie de boltă a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nocturn, elementul neptunic.

              Luceafărul rămâne un model de depăşire al gândirii mitice prin gândire filozofică.

              Luceafărul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare "România Jună" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publică poemul în ediţia sa de versuri de la sfîrşitul anului 1883. Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Această idee este prezentă şi în poeziile de tinereţe ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei şi Urşitorile în care Dochia este simbol al existenţei Daciei. Ideea geniului nemuritor în stele şi în "Povestea magului călător în stele" şi "Peste codrii stă cetatea", în care prezentarea eroilor ne duce cu gîndul la Luceafărul. Aici el, Zburătorul apare descris: "cu păr lung de aur moale, / şi cu ochii plini de jale / trestia-l încununează / hainele-i scîntejază / haine lungi şi străvezii / pare un mort cu ochii vii".

              Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în grădina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei călătorii în Muntenia, în 1861.

              În basm era vorba despre o tânără fată de-mpărat, închisă de tatăl ei într-un castel. Un zmeu se îndrăgosteşte de ea, dar fata îl respinge speriată de nemurirea lui. În cele din urmă fata de-mpărat îi cere zmeului să devină muritor. Zmeul se duce la demiurg şi-i cere să devină muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpărat se îndrăgosteşte de un fecior de-mpărat cu care fuge-n lume. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă pe fata de-mpărat. Tânărul moare şi el de durere.

              Mihai Eminescu nu s-a mulţumit să versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare şi de spiritualizare. A regândit şi a modificat personajele şi semnificaţiile creaţiei populare.

              Zmeul din forţa răului a devenit prin imobilizări repetate Hyperion, simbol al geniului; fata de împărat a trecut şi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraţiilor lui Hyperion. Fiul de împărat a devenit Cătălin, simbolul omului obişnuit; demiurgul a devenit o proiecţie abstractă, Creatorul. Principala modificare se referă însă la suprimarea răzbunării. Hyperion nu se mai răzbună, ca zmeul din basm, pentru că răzbunarea nu se potriveşte cu esenţa sa superioară.

              Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaborează prima variantă a poemului – care se termină cu blestemul zeului: Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată!

              După 1880 elaborează încă cinci variante a poemului.

              Alături de izvoarele folclorice şi motivul Zburătorului, Fata din grădina de aur şi Miran şi frumoasa fără carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină, izvoare biografice: propria sa experienţă de viaţă.

              Depăşind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizează într-o formă rafinată de o simplitate clasică o dezbatere cu profunde implicaţii filozofice asupra condiţia omului de geniu.

              Referindu-se la sensul poemului său, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunish povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

              Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de la început ţine tot de epic. Prezenţa unui narator care povesteşte la persoana a 3-a existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, marele număr de vorbe specifice povestirii precum şi prezenţa dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

              Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirică. Schema epică este doar cadrul iar întâmplările şi personajele sunt de fapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.

              Această interferenţă de genuri este caracteristică romantismului şi dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:

 1) Dragostea dintre fata de împărat şi Luceafăr

 2) Idila dintre Cătălin şi Cătălina

 3) Călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire

 4) Reîntoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer şi constatarea că fata de împărat nu s-a putut rupe din cercul ei strâmt.

  Tabloul întâi din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafăr (geniu, fiinţă superioară) si fata de împărat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

  Tabloul ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite. Contemplând de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rândul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descântec. Descifrând alegoria, putem spune că sensul ei este că pământeanul aspiră către absolut.În timp ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descântecul: "Cobori în jos Luceafăr blând ..." .

              Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tânăr palid, cu părul de aur şi ochi scânteietori, purtând un gulgiu vânăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. O invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, astfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:

"Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă mea e marea".

              Zeii sunt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rând o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.

"Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-n gheaţă."

              Peste câteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului având ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmântat în negru şi purtând pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:

"Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric
Ca două patimi fără săţi"

              Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tânarul demonic îi făgăduieşte miresei sale cununi de stele şi îi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decât celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea.

              Alegoria este aceea că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul, îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.

              La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o  iubeşte.

              De aceea e hotărât să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.

              Contemplînd în fiecare seară Luceafărul simte o atracţie faţă de acesta "îl vede azi, îl vede mîini / astfel dorinţa-i gata". Apropierea între ea şi Luceafăr se petrece în stare de visare: "iar ea vorbind cu el în somn". Fata este dominată de nostalgia cerului şi ca atare ridicată deasupra semenilor. Luceafărul este văzut în dimensiuni excepţionale, fapt pe care fata îl pricepe cu toată micimea ei pămînteană. Luceafărul este văzut de tînăra fată în sufletul căreia se trezeşte dorinţa ce se întruchipează în cele două chemări, care sunt de fapt parcă două descîntece la adresa Luceafărului:

"Cobori în jos Luceafăr blând
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează."

  Răspunsul lui la chemarea fetei semnifică aspiraţia pămînteanului către absolut şi a spiritului superior pentru concret pămîntesc.

  Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

  Acest tablou se desfăşoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.

              Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:

“Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.

              Se redă infiriparea iubirii între Cătălin şi Cătălina. Această dragoste este simbolul cu care se stabileşte rapid relaţiile sentimentale în lumea inferioară. Cătălin apare în antiteză romantică cu Luceafărul: viclean, îndrăzneţ şi el îi place Cătălinei. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupările lor mărunte. Cătălina este incapabilă să se ridice la înălţimea Luceafărului, iar aceasta este incapabil să facă fericită pe cineva, sau să fie el fericit. Cătălin şi cătălina sunt exponenţii individului al acestei lumi, simbolul perechii umane. Lecţia de dragoste a lui Cătălin este o formă de magie erotică şi repezintă manifestarea principiului masculin.

  Refuzul iniţial al Cătălinei este o reacţie de orientare şi manifestarea principiului feminin. Nostalgia faţă de Luceafăr semnifică ruptura dintre ideal şi real. Acceptarea lui Cătălin semnifică revelaţia asemănării de structură şi de ideal între fiinţele aparţinînd acelaşi lumi.

  Prima dată Luceafărul se metamorfozează din două elemente primordiale: cerul şi marea. Apare ca un tânăr palid cu părul de aur şi ochi scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice. Zeii sunt nemuritori, prin urmare, Luceafărul metamorfozat în Neptun e un „mort frumos cu ochii vii”, căci nemurirea e pentru muritori o formă a morţii.

  Refuzul fetei sugerează imposibilitatea de a-şi depăşi propria condiţie, cea de muritor. Ea este conştientă de incompabilitatea dintre cele două lumi, subliniată prin perechi de antonime:

„Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
           Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”

  Refuzul fetei sugerează şi zbaterea sufletească a fetei sfâşiată între aspiraţia ei spre absolut şi imposibilitatea de a-şi depăşi condiţia umană.

  Elementul primordial în cea de-a doua întrupare a Luceafărului este focul, este spaţiul tensional al dorului, al neliniştii, al suferinţei. Sfera absolutului pătrunde acum în sfera vremelnicului, căci chemarea fetei de împărat de către Luceafăr, în lumea lui celestă, nu poate însemna decât trecerea iubirii în absolutul etern al spaţiului spiritual.

  Tatăl Luceafărului este de data aceasta focul, soarele însuşi, iar muma, noaptea. După Hesiod, Noaptea, zeiţa tenebrelor, fiica Haosului, este mama tuturor zeilor. Portretul este realizat prin epitete antepuse: „mândru chip”, „negru giulgi”, epitetul dublu „ochii mari şi minunaţi”, epitetul adverbial „lucesc adânc himeric”, inversiunea şi comparaţia „Coroana-i arde pare”.

  Fata este incapabilă să iasă din condiţia ei de muritor şi pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere să fie muritor ca şi ea.

  Prăpastia dintre ei nu poate fi umplută de dorinţa ei nelămurită, ci de nepotolita lui sete de dragoste:

”Da, mă voi naşte din păcat,
            Primind o altă lege,
            Cu vecinicia sunt legat,
            Ci voi să mă dezlege.” 

  Fata de împărat este pentru Lucefăr nu numai obiectul cunoaşterii sale, ci şi iubita sa, obiectul unei pasiuni arzătoare. Mistuitoarea sa sete de iubire îl determină să se hotărască la sacrificiu: abandonarea condiţiei sale de fiinţă nemuritoare – Hotărârea devine simbol al iubirii văzute ca ideal tangibil doar prin credinţă, devodamentul şi sacrificiul. În ordinea alegorică a poemului, ea echivalează cu puterea lui de a-şidepăşi condiţia şi de a se consacra exclusiv obiectului cunoaşterii.

  Idila Cătălin – Cătălina surprinde dragostea posibilă, la nivel uman, în limitele aspiraţiei lumii contingentului. Cătălin, pajul cu noroc, este stăpânit titanic de concret şi imediat, susţinând astfel, prin contrast,  spaţiul absolutului, al lumii superioare reprezentată de Luceafăr. Gesturile sale sunt ale unui însetat de voluptăţi, iar limbajul este adecvat acestor mişcări sufleteşti: „Ia las’ cată-ţi de treabă”, „Dă-mi pace, fugi departe”, „din bob în bob”, „stai cu binişorul”, „arz-o focul”.

  Spaţiul care îl defineşte pe Cătălin este strâmt, atât fizic cât şi psihic, şi lipsit de linii tensionale. Are ambiţii ce ţin de orizontul lui îngust, propriu oricărui personaj periferic, în ierarhia valorilor.

  Spre a pune în evidenţă tema şi ideea fundamentală a poemului, poetul recurge la motivul călătorie, inerent în procesul devenirii eroului: la Hyperion, călătoria sa prin spaţiul cosmic şi asociază cu hotărârea de a renunţa la esenţa sa de nemuritor. Drumul ales este cel fără compromisuri, prin haosul primordial. Spaţiul infinit, parcurs de Luceafăr, este, de fapt, metafora plastică a dorului, a setei de împlinire a absolutului prin iubire.

  Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai  interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.

              În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.

              În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunţa la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreţ încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducător de oşti sau înţelept. Demiurgul este dispus să-i dea “pămîntu-n lung şi marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.

              Luceafărul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.

  Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.

              Este surprinsă călătoria Luceafărului printre stele şi convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonie. Viteza cu care zboare Luceafărul este viteza Luminii: "Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe / Şi cei de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.". Poetul  materializează, ideile abstracţiunile, lucrează cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele. ". Avem o călătorie regresivă spre demiurg, el călătorând spre începutul lumii. Avem un peisaj cosmic (69-70): "Căci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, /  Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte // Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.". Imaginea haosului se materializează prin văi şi dealuri. Umanizarea Luceafărului se realizează prin cuvântul "dor" din versul: El zboară, gând prutat de dor". În această călătorie se dezvăluie firea titanică al lui Hyperion. El călătoreşte în sens regresiv. Trăieşte în sens invers istoria creaţiei în acel vid primar dinainte de începerea lumii, unde nu există nici timp, nici spaţiu că doar setea uitării. Spaţiul unde trăieşte demiurgul este infinitul, neamtul adânc, ca abisul uitării, caracterizat de groaza propriului vid şi de setea de absorbţie. Luceafărul este un uriaş ce străbate luminile de stele, depăşeşte creaţiunea, e mai presus de spaţiu, timp, moarte, şi prin aceste asemănări egal cu demiurgul. El este sortit eternităţii care îl oboseşte, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Părinte, mă dezleagă". El năzuieşte către uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire". Dialogul cu Dumnezeu pune şi mai mult în evidenţă puterea de sacrificiu al omului de geniu. Cererea Luceafărului este egală cu un act de revoltă de nesupunere faţă de ordinea existentă. El este capabil să renunţe la nemurire pt. trăirea în iubire a clipei: "Şi pt. toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...". Luceafărului îi este refuzată cerearea pt. că el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar descompune ar însemna că însuşi demiurgul să se atingă pe sine. Aici apare principiul unităţii totului a lui Schopenhauer: (78) "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.". În discuţia cu demiurgul Luceafărul primeşte pt. prima dată numele de Hyperion care în limba greacă înseamnă cel care merge deasupra şi care reprezintă omul ca fiinţă morală superioară. În mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avându-l ca tată soarele şi mamă luna. El este un titan ucis de alţii, iar Homer îl consideră însuşi soarele. Dialogul cu demiurgul subliniează structura titanică a lui Hyperion. Şi aceasta prin dorinţa de a se desprinde din lumea eternă cât şi prin posibilitatea de a o înfrânge legile strictei necesităţi autonomice.

              Prin mândrie el trăieşte drama iubirii de neatins. Demiurgul îl refuză arătându-i motive din care subliniează nesăbuinţa cererii. Printre acestea geneza Luceafărului şi categoriile de timp şi spaţiu. Cuvântul demiurgului se bazează pe antiteza fundamentară între esenţă şi aparenţă. El îi propune soarta conducătorului de oşti, care să aibă (84): " Oştiri spre a străbate  / Pământu-n lung şi marea-n larg " sau îi propune puterea ideală (83): " Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?". Dialogul ia sfârşit prin sublinierea de către demiurg a inutilităţii sacrifiului (85): "Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă. ".

              În cadrul acestei părţi demiurgul reprezintă absolutul. Ideea de materie universală, superior organizată. Hyperion este forma individualizată a absolutului. Dorinţa lui de a obţine dezlegarea de nemurire reprezintă dorinţa de a obţine altă structură. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectivă de a mai coborâ treptele de organizare a materiei universal.

              Consecvenţa în atitudinea lui Hyperion  arată că şi geniul are o limită de cunoaştere.

  Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic.

              Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.

              În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:

"Ce-ţi pasă ţie chip de lut
Daco-i fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece".

  Luceafărul este un domn al nopţii înstelate, este înger, este o fiinţă neptunică, este o fiinţă uranică, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumuseţe ce impresionează şi înspăimântă în acelaşi timp. Numele lui Hyperion duce iarăşi la izvoarele mitologiei: Hyperion este unul din cei şase titani, are ca mamă pe Gaia (Pământul) şi ca tată pe Uranus (Cerul). După Paracelsius este un archeu, o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participă alături de spiritul universal întruchipat în poem de Demiurg, la crearea Universului. După Hesiod, Hyperion, divinitate subolimpică, este un alt fiu al Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii, un titan ucis din invidie  de alţi titani – După Homer şi alţi poeţi, Hyperion este Soarele însuşi – În poem, Luceafărul întruchipează genialitatea absolută.

  În linii mari, două planuri principale sunt de reţinut în interpretarea poeziei: unul biografic, incluzând alegoria geniului, cu deschideri spre concepţia romantică despre soarta geniului în lume, şi altul simbolic, incluzând sensurile de adâncime ale poemului, privind concepţia omului despre lume, dedusă din filosofia omului superior, neînţeles de semenii săi.

  Eminescu singularizează fata, o unicizează („o prea frumoasă fată”),  urcând-o cu mult deasupra semenilor săi, pentru a o putea înzestra cu aspiraţia spre misterul de deasupra şi pentru a o putea apropia de „fiinţa”  superioară a Luceafărului. (Interferenţa planurilor devine astfel posibilă).

  Comparaţia „Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” deschide o viziune întregii strucutri a poemului, depăşind de la început cadrul terestru şi aruncând punţi spre planul universal – cosmic al operei. Asocierea dintre motivul visului şi cel al dorului sugerează aspiraţia spre o dragoste ideală („Cum ea pe coate-şi răzima / Visând ale ei tâmple / De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se umple”).

  Chemarea fetei de împărat: „O dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu-mi vii tu! Vină”, sugerează nerăbdarea ei de a-şi îndeplini dragostea, dorinţa de cunoaştere a absolutului.

  Cele două întrupări ale Luceafărului şi respectiv, cele două portrete care le urmează sunt o ilustrare a interferării planurilor: prin origine, tânărul ţine de lumea cosmică, prin înfăţişare umană, el aparţine lumii terestre.

  Luceafărul îi cere Ziditorului dezlegarea de nemurire, pentru „o oră de iubire”, la chemarea  în vis a muritorilor „Reia-mi al nemuriri nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire.”

  Dar Ziditorul, conştiinţa nemuririi lui fiind, nu-i poate da această dezlegare fără a se nega pe sine însuşi: „Iar tu Hyperion rămâi / Oriunde ai apune....”. Într-o altă variantă a „Luceafărului” răspunsul Demiurgului era: „Tu nu îmi ceri numai minuni / Ci să mă neg pe mine.” Demiurgul nu mai poate acorda lui Hyperion „o oră de iubire” în perspectiva morţii, pentru că aceasta ar însemna dezechilibrarea sistemului universal, dat odata pentru totdeauna. Luceafărul apare ca simbol al genialităţii absolute.

  Iubirea este idealul tangibil doar prin devotament, jertfă şi de aceea geniul poate să-şi depăşească propria condiţie, de, propria subiectivitate şi să se consacre obiectului cunoaşterii „setea de repaus” este oboseala de eternitate:

„Şi din repaus m-am născut,
            Mi-e sete de repaus.”

  Hotărârea Lucefărului echivalează cu o schimbare a legilor firii. Când stabileşti o poziţie netă dintre lumea trecătoare a oamenilor şi lumea eternă, ai cărui reprezentanţi sunt Demiurgul şi Lucefărul, poetul dă vorbelor celui dintâi densitate aforestică şi frumuseţe metaforică: „Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri,” pentru ideea succesiunii generaţiilor de oameni.

  Versurile  „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri...” sunt o definiţie filosofică a nestatorniciei sorţii omeneşti a fragilităţii fiinţei umane şi, în termeni schopenhauerieni, a voinţei oarbe de a trăi.

  Confruntarea este ca un început de definiţie a celor două esenţe antonimice: eternitatea şi efemerul: 

„Ei doar au stele cu noroc
            Şi prigoniri de soarte.
            Noi nu avem nici timp, nici loc
            Şi nu cunoaştem moarte.”

  Ceea ce conduce mai mult la trezirea conştiinţei de sine sunt răspunsurile şi ofertele lui Demiurg în care se arată cum se ridică deasupra spaţiului şi timpului orice valoare creatoare: artistul, conducătorul de popoare, glasul lui Orfeu.

  Personajele devin simboluri mitice ale tendinţelor contradictorii din sufletul poetului, carese simte, ca orice creator de geniu, deopotrivă slab şi puternic, muritor şi nemuritor om şi zeu.

  În „Luceafărul”, antonimia voinţă – conştiinţă, instinct – raţiune e tradusă epic în prepotrivirea imposibil de împăcat între Cătălina şi Hyperion. Fiinţa căreia i se consacrase a depăşit criza provocată de nostalgia necunoscutului de deasupra ei a revenit la condiţia comună tuturor celor deopotrivă cu ea.

  Resemnarea în „lumea lui”, nemuritor şi rece, este resemnarea ideală la care tinde orice om superior cu conştiinţa ridicării lui din condiţia umanului. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea rece, obiectivă, a diferenţelor fundamentale între două lumi antonimice: una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strâmt al norocului, al şansei de a se împlini sau a neşansei.

  S-ar putea vorbi aici de o atitudine estetică romantică, ar intervenii liniştita seninătate – atinsă doar de melancolia impersonală a geniului – redobândită de Hyperion în urma parcurgerii unei experienţe, şi eroul se înfăţişează acum, ca la clasici, în deplina şi matura lui stăpânire de sine.

  Hyperion capătă, în „Luceafărul” alte semnificaţii simbolice. Capabil de o hotărâre ce-i afectează însăşi condiţia lui de nemuritor, el ni se înfăţişează ca un Titan al mitologiei păgâne sau ca un Satan al mitologiilor creştine, în stare de a se răzvrăti împotriva ordinii prestabilite, de aproape înrudiţi cu alţi eroi titanieni din opera poetului nostru cu demonul din „Înger şi demon” sau cu proletarul din „Împărat şi proletar”.

 Opunând însă acestei răzvrătiri o forţă supremă, sub chipul Creatorului însuşi în virtutea viziunii statisitce asupra lumii, Eminescu a rezolvat magistral nodul contradicţiilor dintre forţele opuse, dând astfel curs semnificaţiilor ultime ale alegoriei sale, opunând mai departe si definitiv condiţia omului de geniu  cu aceea a omului comun.

             Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

 Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structura omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer.

            Luceafărul se dovedeşte a fi o construcţie complexă, bazată pe îmbinarea elementelor clasice şi romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasică este perfecţiunea formei, construcţia simetrică, rafinamentul şi simplitatea exprimării artistice. De clasicism ţine şi dilema lui Hyperion, care trebuie să aleagă între iubirea pentru o fiinţă pământeană şi datoria de a rămâne ceea ce este.  Elemente romantice: tema geniului neânţeles, a demonului îndrăgostit, a titanului răzvrătit împotriva condiţiei sale, legătura strânsă între iubire şi natura, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraţia folclorică, intensitatea sentimentelor.

            În structura poemului există elemente care aparţin celor trei genuri litarare: liric, epic şi dramatic.

            Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor, dar şi din prezenţa unor specii aparţinând genului liric: pastelul terestru şi cosmic, meditaţia şi elegia.

            În ceea ce priveşte genul dramatic, trebuie să distingem între aspectul tehnic al termenului şi cel conţinutistic; ca tehnica dramatică, poemul este alcătuit din mai multe scene în care modalitatea esenţială de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al conţinutului, vorbim de frământările dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate şi ceea ce vor să fie.

            De genul epic aparţine schema epică, caracterul narativ al poemului.

            Asemenea întregii creaţii eminesciene, şi acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratată conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în concepţia filozofului german, înzestrându-şi personaul cu o extraordinară capacitate afectivă; zborul luceafărului şi descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu îmbină o concepţie statică despre lume specifică filozofiei indiene cu concepţia dialectică a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratată şi ea prin concepţia filozofică a lui Hoegel ca o dorinţă a geniului de a ajunge la sine însuşi prin reflectarea în altă fiinţă.

            Alături de creaţia populară românească poetul a folosit şi sugestii din mitologia antică: Hyperion –ca origine şi atitudine– este preluat din mitlogia antică; Creatorul, cele două întrupări din elemente eterne trimit tot la mitologia antică.

            Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural.

            Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate sugerata de efectele euforice ale cuvintelor si de schema prozodica invariabila: catrenele de 7-8 silabe in ritm iambic, cunosc o permanenta alternanta intre rimele masculine si feminine.

            Particularităţi de stil.

            Limpezimea clasică – a fost obţinută printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renunţă la ornamentele bogate obţinând o expresie poetică de o mare simplitate şi rafinament. A eliminat din descrierea iniţială a fetei epitetul ornant luminoasă precum şi metaforele botanice un ghiocel de fată, zoologice o pasăre de fată, acceptând la urmă forma cea mai simplă a superlaivului popular o prea frumoasă fată. A folosit adjective mai puţine pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective.

            Exprimare gnomică, aforistică – este o expresie care conţine maxime, sentinţe, formulate în chip memorabil.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Poezie a maturităţii artistice depline, a împlinirii perfecţiunii clasice „în metru antic”, „Oda” lui Mihai Eminescu a fost publicată în decembrie 1884, după ce parcursese un lung proces de gestaţie de aproape zece ani, timp în care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O primă versiune în metru antic este „Oda pentru Napoleon”, devenită în altă variantă „Odă în metru antic”, păstrând acelaşi motiv poetic al măririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. În versiunile următoare, se accentuează atitudinea lirică şi se conturează stări tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vieţii în vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodată în limba română, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, apare abia în a şaptea versiune a „Odei”. De la prima variantă până la forma definitivă, poezia îşi schimbă tonalitatea de odă într-una de elegie erotică, păstrând numai „cadrul de proporţii titaniene” (D. Popovici) şi structura metrică a odei antice; ca formă, poezia se modifică de la 13 strofe la 5 strofe, câte are creaţia definitivă (finalizată, probabil, în 1882-1883).

Titlul „Odă (în metru antic)” relevă antiteza dintre sensul cuvântului „odă”, care înseamnă laudă, imn de slavă, şi tristeţea profundă, chinurile sfâşietoare ale poetului, care a rămas nemuritor prin puterea geniului său ilustrată şi în versurile acestei poezii.

Tema poeziei este filozofică, ilustrând atitudinea superioară a poetului privind cunoaşterea şi mai ales autocunoaşterea, prin opoziţia dintre atitudinea contemplativă a trecutului şi prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic, „acel cu care a aflat că este în noi ceva mai adânc decât noi înşine”, aşadar eul care şi-a găsit sinele” (Constantin Noica). În poezie se manifestă, aşadar, lirismul subiectiv.

Strofa întâi. Incipitul – „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – este, cu siguranţă, cel mai profund gând poetic din literatura noastră, sintetizând un întreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvăluie trecutul relativ („să-nvăţ”) al tinereţii sale, un timp când se credea veşnic aparţinător al Cosmosului. Atitudinea contemplativă a poetului se manifestă prin starea de visare către elemente cosmice definitorii ale solitudinii: „Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii.” Verbele din prima strofă, aflate la imperfect – „nu credeam”, „nălţam” - , proiectează acţiunea conjunctivului „să-nvăţ” într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul „a muri” cu valoare atemporală, definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul.

Strofa a doua exprimă, printr-un oximoron, suferinţa „dureros de dulce” a eului poetic, provocată de apariţia surprinzătoare a iubirii mistuitoare, „deodată tu răsărişi în cale-mi”, care-i trezeşte pentru prima oară „voluptatea morţii / Nendurătoare”, conştientizând cu tristeţe efemeritatea omului, destinul implacabil al condiţiei de muritor.

Strofa a treia exprimă patima devoratoare a eului liric pentru femeie, deşi mitologia antică oferă exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greacă povesteşte cum Hercules, incitat de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus îl ucide cu o săgeată otrăvită. Cu ultimele puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o cămaşă muiată în sângele lui, care se dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercules moare în chinuri cumplite. Încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu carnea, suferinţa morţii fiind îngrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric, focul ce arde nu poate fi stins „cu toate / Apele mării”.

Strofa a patra. Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferinţei, combustia (arderea) erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul agonizeazăî: „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...”. Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin iubire, eul liric întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: „Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”.

Ultima strofă depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei, „Vino iar în sân, nepăsare tristă;” aduc aminte omului de trecerea în nefiinţă, cu condiţia regăsirii propriei identităţi, atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii, existenţa umană fiind condiţionată de ideea că „Moare numai cel ce se ştie pe sine”, cum scrie Nichita Stănescu în poezia „A unsprezecea elegie”.

Poezia „Odă (în metru antic)” sintetizează filozofic marile probleme ale existenţei umane: cunoaşterea şi autocunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără trăirea mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.

Revedere

- "Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat."

- "Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre isvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile."

- "Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti."

- "Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele.
Codrul cu isvoarele."

               Elegia este o specie a genului liric în care poetul îşi exprimă direct sentimentele de tristeţe metafizică, de nostalgie, într-o gamă ascendentă mergând de la melancolie la nefericire.

Poezia „Revedere” de Mihai Eminescu (1850 - 1889) a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte.

Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.

Tema ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului relevată prin condiţia efemeră de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza.

Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii.

Semnificaţia titlului. Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând totodată şi sensul de scurgere a timpului.

Structura compoziţională. „Revedere” este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii, Universului.

Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental – „codrule” – reluat de diminutivul „codruţule”.

Secvenţa întâi. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată prin diminutivele care sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule”. Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmblat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi.

Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult, / [...] Vara doina mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii este dată de asprimea gerului în timp de iarnă – “Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările;” -, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / […] Împlându-şi cofeile, / Mi-o cântă femeile”.

Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a poetului, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natură, devine un simbol al întregului Univers.

Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „- Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Că de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea”.

În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem;”. Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu: „Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.

Procedee artistice.

Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.

Limbajul popular este prezent printr-o varietate de modalităţi expresive:

-        diminutivele – care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”;

-        expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;

-        cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmblat”, „împlându-şi”;

-        dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”;

-        „şi”-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...”;

-        structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;

-        motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat, drag al omului.

               Poezia cultă este reprezentată de:

-        prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers;

-        viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul;

-        sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice.

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfânta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.  

Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga,
Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

                        (1885, 1 iulie)

O vreme a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Rastimpul de exuberanta insumeaza „Sara pe deal”, „Floare albastra”, „Fat-Frumos din tei”, „Lacul”, „Dorinta” etc.

„Sara pe deal” este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi traieste iubirea din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului. Aceste valori supreme devin echivalente cu viata insasi:

„...Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata ?”

Poezia este o idilă cu puternice note de pastel in care se realizeaza (prin organizarea compozitionala) un deplin echilibru intre planul erotic si cel natural. Cele doua planuri (spatial si afectiv) se inscriu intr-o miscare ascendenta, bazata pe paralelismul dintre om si natura. In acelasi timp planul erotic se amplifica treptat, in timp ce, o data cu inserarea, peisajul se estompeaza. Asistam astfel la un transfer metaforic intre planul natural si cel uman, potentand ideea ca poezia exprima aspiratia spre iubire, iar momentul evocat este cel al asteptarii, al drumului spre fericire. Punctul culminant al trairii emotionale si momentul contopirii pastelului cu idila il constitue versurile: „Clopotul vechi imple cu glasul lui sara / Sufletul meu arde-n iubire ca para”.

Relatia intre cele doua planuri dezvaluie nu numai plasticitatea nebanuita a imaginilor vizuale si acustice, dar mai ales originalitatea viziunii eminesciene privind reflectarea din perspectiva lumii interioare a lumii obiective, de afara.

Spatiul terestru este fixat la inceput intr-un cadru mitic („Sara pe deal, buciumul suna cu jale / Turmele-l urc, stele le scapara-n cale”), sugerand miscarea spre nemarginire. Tendinta de avantare a teluricului spre cosmos este evidenta si in versurile din strofa a treia „Stresine vechi casele-n luna ridica”. Cosmicul este surprins in miscarea lui fundamentala, amplificand emotia apropiatei intalniri a celor doi indragostiti: „Luna pe cer trece-asa sfanta si clara (...) Nouri curg, raze-a lor siruri despica”.

Salcamul singuratic, simbol al vesniciei si martor ocrotitor al iubirii, impreuna cu dealul de la marginea satului, delimiteaza zona dragostei celor doi tineri de restul lumii. Spectacolul naturii este chemat sa sustina, prin efectele lui de rezonanta afectiva, izbucnirea de nestapanit a sentimentului iubirii. Jalea buciumului si plansul apelor sunt ecoul trairilor sufletesti ale fetei in momentul atat de tensionat al asteptarii. Imaginile vizuale si auditive sunt prinse intr-o miscare continua, sugerand prin tehnica paralelismului, cu ajutorul epitetelor si metaforelor, portretul iubitei si intensitatea trairilor ei: „Luna pe cer trece-asa sfanta si clara / Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara / Stelele nasc umezi pe bolta senina / Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina”.

Pastelul inserarii, perceput vizual, dar mai ales acustic, aduce elemente specifice plaiurilor mioritice. Sugestia de atemporalitate si arhaic este sustinuta de epitetele adjectivale: „vechi” si „bogat”, dar si prin impresia de generalitate conferita de pluralul substantivelor: „casele”, „fluiere”. „Sara”, „satul” apar la singular cu functia de a uniciza spatiul, iar „buciumul”, „toaca”, „clopotul”, „cumpana fantanii”, prin rezonanta lor acustica produc efecte speciale, completand atmosfera amurgului. Tabloul este lucrat monocrom, sugerand doar zone de umbra si lumina. Imaginile auditive, dominante, cresc tensiunea emotionala.

Ultimele doua strofe se concentreaza, in plan erotic, la spatiul subiectiv si intim. Frecventa formelor verbale la viitor („sta-vom”, „spune-ti-voi”) plaseaza momentul intalnirii in spatiul visului, al idealului fericirii prin iubire.

Insusi versul sustine prin muzicalitatea lui interioara traiectoria sentimentului care izbucneste cu tarie, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza prin proiectia dorului in voluptatea fanteziei.

              Poezia „Sara pe deal” este o idilă-pastel, construită deopotrivă cu elemente descriptive de natură, în cadrul căreia se manifestă sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană.

              Titlul este specific pastelului şi precizează timpul şi locul („Sara pe deal”), care constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea.

Prozodia este deosebită prin măsura versului de 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminină (ultima silabă neaccentuată) dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.

Scrisoarea I

"Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,
Doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare,
Cãci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, si în odaie
Luna varsã peste toate voluptoasa ei vãpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate
De dureri pe care însã le simtim ca-n vis pe toate.

Lunã tu, stãpîn-a mãrii, pe a lumii boltã luneci
Si gîndirilor dînd viatã, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scînteiazã sub lumina ta fecioarã,
Si cîti codri-ascund în umbrã strãlucire de izvoarã!
Peste cîte mii de valuri stãpînirea ta strãbate,
Cînd plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate!
Cîte tãrmuri înflorite, ce palate, si cetãti,
Strãbãtute de-al tãu farmec, tie singurã-ti arãti!
Si în cîte mii de case lin pãtruns-ai prin feresti,
Cîte frunti pline de gînduri, gînditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpînzeste globu-n planuri pe un veac,
Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotrivã-i stãpîneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotrivã fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cautã-n oglindã de-si bucleazã al sãu pãr,
Altul cauta în lume si în vreme adevãr,
De pe galbenele file el adunã mii de coji,
A lor nume trecãtoare le înseamnã pe rãboj;
Iarã altu-mparte lumea de pe scîndura tãrãbii,
Socotind cît aur marea poartã-n negrele-i corãbii,
Iar colo bãtrînul dascãl cu-a lui hainã roasã-n coate,
într-un calcul fãrã capãt tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurînd halatul vechi,
îsi înfundã gîtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscativ asa cum este, gîrbovit si de nimic,
Universul fãrã margini e în degetul lui mic,
Cãci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagã,
Noapte-adînc-a veciniciei el în siruri o dezleagã;
Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umãr
Asa sprijinã el lumea si vecia într-un numãr.

Pe cînd luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
într-o clipã-l poartã gîndul îndãrãt cu mii de veacuri,
La-nceput pe cînd fiintã nu era nici nefiintã,
Pe cînd totul era lipsã de viatã si vointã,
Cînd nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Cînd pãtruns de sine însusi odihnea cel nepãtruns.
Fu prãpastie? Genune? Fu noian întins de apã?
N-a fost lume priceputã si nici minte s-o priceapã,
Cãci era un întuneric ca o mare fãr-o razã,
Dar nici de vãzut nu fuse si nici ochiu care sã o vazã.
Umbra celor nefãcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împãcarea stãpînea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se miscã... cel întîi si singur. Iatã-l
Cum din chaos face mumã, iarã el devine Tatãl...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stãpînul fãrã margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternã se desface în fãsii,
De atunci rãsare lumea, lunã, soare si stihii...
De atunci si pînã astãzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vãi de chaos pe cãrãri necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în viatã de un dor nemãrginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pãmîntul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învãtati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul,
în ãcea nemãrginire ne-nvîrtim uitînd cu totul
Cum ca lume asta-ntreagã e o clipa suspendatã,
Cã-ndãrãtu-i si-nainte întuneric se aratã.
Precum pulberea se joacã în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteazã,
Astfel, într-a vecinciei noapte pururea adîncã,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încã...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrã-n întuneric,
Cãci e vis al nefiintii universul cel himeric...

în prezent cugetãtorul nu-si opreste a sã minte,
Ci-ntr-o clipã gîndu-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mîndru, el al vede trist si ros
Cum se-nchide cã o ranã printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheatã si s-azvîrl cu toti în spat
Ei, din frînele luminii si ai soarelui scãpati;
Iar catapetesma lumii în adînc s-au înnegrit,
Ca si frunzele de toamnã toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Cãci nimic nu se întîmplã în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Cãci in sine împãcatã reîncep eternã pace...

***
începînd cu talpa însãsi a multimii omenesti
Si suind în susul scãrii pîn' la fruntile crãiesti,
De a vietii LOR enigmã ai vedem pe toti munciti,
Fãr-a sti sã spunem care ar fi mai nenorociti...
UNUL e în toti, tot astfel precum UNA e în toate,
De asupra tuturora se ridicã cine poate,
Pe cînd altii stînd în umbrã si cu inima smeritã
Nestiuti se pierd în tainã ca si spuma nezãritã --
Ce-o sã-i pese soarte-i oarbe ce vor EI sãu ce gîndesc?...
Ca si vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeascã-l scriitorul, toatã lumea recunoascã-l...
Ce-o sã aibã din acestea pentru el bãtrînul dascãl?
Nemurire, se vã zice. Este drept ca viata-ntreagã,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagã.
"De-oi muri -- îsi zice-n sine -- al meu nume o sã-l poarte
Secolii din gurã-n gurã si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Si-or gãsi, cu al meu nume, adãpost a mele scrieri!"
O, sãrmane! tii tu minte cîte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fãsie,
Vreo o umbrã de gîndire, ori un petec de hîrtie;
Si cînd propria ta viatã singur n-o stii pe de rost,
O sã-si batã altii capul s-o pãtrunzã cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brãcuite, asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sã-l punã la cîntãri,
Colbul ridicat din carte-ti l-o suflã din ochelari
Si te-o strînge-n douã siruri, asezîndu-te la coadã,
în vro notã prizãritã sub o paginã neroadã.

Poti zidi o lume-ntreagã, poti s-o sfar&atile;mi... orice-ai spune,
Peste toate o lopatã de tãrînã se depune.
Mîna care-au dorit sceptrul universului si gînduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scînduri...
Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare...
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slãvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tãu umbrã. Iatã tot ce te asteaptã.
Ba sã vezi... posteritatea este încã si mai dreaptã.

Neputînd sã te ajungã, crezi c-or vrea sã te admire?
Ei vor aplaudã desigur biografia subtire
Care s-o-ncercã s-arate cã n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dînsii... Mãgulit e fiecare
Cã n-ai fost mai mult ca dînsul. Si prostatecele nãri
Si le umflã orisicine în savante adunãri
Cînd de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironicã grimasã sã te laude-n cuvinte.
Astfel încãput pe mîna a oricãrui, te va drege,
Rele-or zice cã sunt toate cîte nu vor întelege...
Dar afarã de acestea vor cãta vietii tale
Sã-i gãseascã pete multe, rãutãti si mici scandale --
Astea toate te-apropie de dînsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele si vina,
Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt
într-un mod fatal legate de o mînã de pãmînt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult ai vor atrage decît tot ce ai gîndit.

***
între ziduri, printre arbori ce se scuturã de floare,
Cum revarsã luna plinã linistita ei splendoare!
Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortitã li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Cãci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrãrii
Si ridicã mii de umbre dupã stilul lumînãrii...
Mii pustiuri scînteiazã sub lumina ta fecioarã,
Si cîti codri-ascund în umbrã strãlucire de izvoarã!
Peste cîte mii de valuri stãpînirea ta strãbate,
Cînd plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate,
Si pe toti ce-n astã lume sunt supusi puterii sortii
Deopotrivã-i stãpîneste raza ta si geniul mortii!"

                                                                                                        ("Convorbiri literare", XIV, 1881, 1 februarie, nr. 11.)

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche”, creator al unei opere care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi netocită de repetate rostiri. Căci se întâmplă faptul paradoxal ca „ultimul mare romantic european” să-şi păstreze o neştirbită capacitate de a solicita sensibilitatea şi spiritul omului modern, care are nevoie de Eminescu nu numai dintr-o curiozitate intelectuală, ci şi pentru dezlegarea de minte şi suflet a propriilor tensiuni. Nu ştim care este ecoul romanticilor din alte literaturi, de ce şi cum sunt ei citiţi astăzi, ştim însă că pentru români, Eminescu este poetul „de-acum” şi „de-aici”, transgresând veacul său şi trăind într-o perpetuă actualitate, cel care ţine încă marea lecţie de poetică a literaturii române în lumina lui înălţându-se şi Blaga, şi Bacovia, şi Barbu, şi Arghezi, şi Nichita Stănescu şi aproape toţi ceilalţi care se înscriu în sistemul nostru de valori.

Eminescu a produs un efect de modelare profund şi de durată, a făcut ca „toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a vestmântului cugetării româneşti” (Titu Maiorescu, 1889).

„Scrisoarea I” este o creaţie de factură filozofică, apărută în perioada maturităţii artistice a poetului, si făcând parte din seria celor cinci scrisori. Lucrarea, romantică, abordează condiţia geniului în raport cu posteritatea şi cu societatea omenească, surprinzând, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului.

Poezia este, în acelaşi timp, o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp, despre existenţă, pe tema „fortuna labilis”, dar şi o satiră cu accente elegiace, referitoare la soarta geniului pe pământ şi în eternitate.

Compoziţional, „Scrisoarea I” este alcătuită din cinci tablouri construite cu grija evidentă de armonie structurală şi simetrie. Poemul este organizat pe două coordonate fundamentale, aşa după cum geniul apare în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naştere unei profunde meditaţii filozofice, pe când cea de-a doua, care constă în relaţia omului superior cu societatea omenească şi cu posteritatea, conduce spre satiră.

Poemul se remarcă printr-o extraordinară bogăţie de teme şi motive, aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apelează în special la motivul contemplaţiei pe care îl pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: „fugit irreparabile tempus”, „fortuna labilis” şi „vantias-vanitatum”. Omul este văzut în opoziţie cu luna care este o zeitate omniprezentă şi omniscientă, aflată şi ea sub semnul eternităţii, adică al timpului universal fără început şi sfârşit.

În cadrul nocturn din prima secvenţă astrul tutelar, stăpân al universului, este martor al timpului universal şi al timpului individual („(luna) din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”; „ceasornicul urmează lunga timpului cărare”). În acest tablou larg dimensionat, în care metaforele-simbol sugerează spaţii infinite, se insinuează treptat meditaţia poetului despre curgerea ireversibilă a timpului. Imaginile sunt percepute vizual, dar cu o extraordinară forţă dinamică, sugerată de verbe: „varsă”, „scoate”, „luneci”, „scânteiază”, „străbate” etc., dar mai ales de substantive şi adjective ca: „văpaie”, „mare”, „izvoară”.

Astrul selenar este prezent şi în continuare, dominând atât faptele meschine, cât şi cele nobile. Acest fragment devine fascinant prin multitudinea ideilor, sugestiilor şi motivelor. Omul, aflat aici în mai multe ipostaze, are menirea de a introduce motivul identităţii fiinţelor în faţa morţii. Susţinând această idee, de origine schopenhaueriană, poetul afirmă: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”. Prin antiteză, apare imaginea geniului: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic / Universul fără margini e în degetul lui mic”.

Urmează cea de-a treia parte în care cosmogonia se desfăşoară sub semnul simetriei, al echilibrului, de la imaginea de ansamblu a „increatului”, până la creaţia universală unde se găseşte şi lumea noastră: „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Urmărind sintagmele ce exprimă noţiunea de timp, de la locuţiunile adverbiale cu care se deschide cosmogonia („pe când”, „într-o clipă”, „la-nceput”), trecând prin altele ca „de atunci” (repetată consecutiv), putem observa expresiile simbolizând timpul trecut. Suspendat o clipă „în prezent”, când „cugetătorul, nu-şi opreşte a sa minte” viitorul devine obiectul meditaţiei: „Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte”.

Prin metafore revelatorii este sugerat tabloul grandios al apocalipsei universale: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”. Deşi de apartenenţă fizică, spaţiul stingerii cosmice este de fapt un orizont al emoţiei intelectuale, fiind convertit în spaţiul psihic.

Cea de-a patra secvenţă este consacrată poziţiei vitrege a geniului în lumea semenilor săi, în societatea în care este dispreţuit şi neînţeles. Satira socială este convertită în meditaţie, iar conceptele filozofice, cad ca nişte sentinţe rostite cu indignare şi adâncă amărăciune. Meditaţia socială se deschide cu revenirea la ideea filozofică despre identitatea oamenilor cu ei înşişi, a individului cu întregul: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate / Deasupra tuturora se ridică cine poate”. Se pune întrebarea dacă omul de geniu poate spera la nemurire prin opera sa. Gloria şi eternitatea sunt, însă, doar iluzii „Şi când propria ta viaţă singur n-o şti pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ?” Ipocrizia şi lauda interesată a contemporanilor, nepăsarea şi incompetenţa lor, reaua credinţă, comoditatea şi ignorarea valorii sunt atacate cu ironie şi sarcasm în tabloul ce înscenează funerariile poetului: „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare / Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.”

În viziunea schopenhaueriană, poetul conchide asupra zădărniciei efortului spiritual: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărmi... orice-ai spune, / Peste toate o lopată de ţărână se depune.”

În partea a V-a, care dă impresia unui epilog, se revine la motivele iniţiale, desprinzându-se concluzia că sub lumina lunii se desfăşoară frumuseţile eterne ale naturii şi spectacolul lumii umane. În acest limbaj metaforic şi în acelaşi stil gnomic cade sentinţa din finalul poeziei, se condensează ideea filozofică a identităţii oamenilor cu ei înşişi, a tuturor în perspectiva morţii: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”. Această confesiune sfâşietoare dezvăluie drama creatorului de adevăr şi frumuseţe poetică.

Ca şi în alte creaţii ale sale (de exemplu, „Sărmanul Dionis”), Eminescu reuşeşte în „Scrisoarea I” să îmbine, în modul cel mai firesc, filozofia cu literatura, deci adevărurile filozofice îmbracă gingaşa haină a sensibilităţii artistice.

La nivel artistic, poetul foloseşte cu măiestrie tropii: comparaţia dezvoltată, metafora „lungă cărare”, „stăpâna mării”, iar pentru ca ideile abstracte să devină concrete, este întrebuinţată metafora interogativă: „Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de ape?”.

La Eminescu chiar şi rima are o funcţie metaforică: „fiinţă” rimează cu „voinţă”, „Iată-l” cu „Tatăl”, „rază” cu „vază”.

Există situaţii când avem de-a face cu negarea cuvântului anterior printr-o particulă negativă: „pătruns” – „nepătruns”, cu schimbarea frecventă a modului: „de văzut” – „s-o vază” sau cu derivarea aceleiaşi rădăcini „împăcată”, „pace”.

Aşa cum afirma Tudor Vianu, această limbă, necultivată până la Eminescu, devine în mâna poetului un instrument foarte docil.

Referinţe critice

“Eminescu a lǎsat multe versuri admirabile; însǎ meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit sǎ introducǎ şi de a fi introdus în poezia româneascǎ adevǎrata cugetare ca fond şi adevǎrata artǎ ca formǎ.” (B. P. Haşdeu: “Eminescu” (1889); în vol. “Scrieri literare morale şi politice”, tom. II, 1937, p. 117).

“Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodatǎ.” (I. L. Caragiale: “În Nirvana” (1889); în “Opera”, vol. III, 1932, p. 5).

"Eminescu a avut, are şi va avea încǎ multǎ vreme o mare influenţǎ asupra vieţii literare. El a exprimat gândirile, durerile, dorinţele, pasiunile, nemulţumirile ce s-au produs într-o anumitǎ perioadǎ istoricǎ. Din punctul acesta de vedere, creaţiunea lui Eminescu îşi are rǎdǎcinile în viaţǎ.” (C. Dobrogeanu-Gherea: “Asupra mişcǎrii literare şi ştiinţifice” (1893); în “Studii critice”, vol. I, E.S.P.L.A., 1956, p. 249).

“Eminescu şi-a dat cea mai mare parte din viaţǎ şi cea mai bunǎ parte din sufletul lui ca sǎ cunoascǎ pânǎ în cele mai mici amǎnunte viaţa poporului român şi rostul neamului românesc în lumea aceasta, iar silinţele lui n-au rǎmas zadarnice. De aceea a pǎtruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi şi stǎpâneşte din ce în ce mai mult inimile şi minţile; de aceea creşte el şi se înalţǎ din zi în zi mai mult în gândul tuturora.” (Ion Slavici: în vol. “Amintiri, 1924, p. 95).

“În viaţa lui scurtǎ a dus arta poeziei la înǎlţimi neîntrecute pânǎ astǎzi, îmbogǎţind ritmul, rima şi expresia artisticǎ; a dat cuvintelor simple valori nouǎ şi armonii surprinzǎtoare, sentimentelor adâncime unicǎ, viziunilor orizont nemǎrginit.” (Mihail Sadoveanu, în vol. “Mǎrturisiri”, 1960 , p. 460).

“Azi, când poporul românesc, dupǎ o lungǎ robire dinǎuntru şi din afarǎ, a luat cunoştinţǎ de sine, chipul lunar şi amar zâmbitor al poetului îşi regǎseşte puterea asupra sufletelor noastre şi el ne apare drept cel mai în stare sǎ dea expresie simţirilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul sǎu poetic sǎ ducǎ nǎzuinţele noastre sociale pretutindeni.

Peste ape, peste punţi,
Peste codri de pe munţi.”

(G. Cǎlinescu: “Viaţa lui Mihai Eminescu”, ediţia a IV-a, 1964, p. 346).

“Admirator al creaţiilor populare, Eminescu şi-a fǎcut ucenicia în chiar grǎdinile îmbǎlsǎmate ale folclorului, de la care a împrumutat atâtea miresme şi atâtea podoabe pentru propria sa creaţie poeticǎ.” (Perpessicius: “Introducere” la “Opere”, vol. VI, 1963, p. 20).

[ Literatura română ] [ Opinia vizitatorului ] [ Conţinut ] [ Căutare ]

Trimiteţi întrebări, comentarii, sugestii legate de sit la adresa de email: c.andy@home.ro.
Copyright © 2005 Cruceanu Andrei
Ultima modificare: 08 mai, 2005