MIHAIL SADOVEANU

(1880 - 1961)

1.Biografie
2.Baltagul - roman iniţiatic, mitic, monografic
2.1.Caracterizarea lui Nechifor Lipan
2.2.Caracterizarea Vitoriei Lipan
2.3.Caracterizarea lui Gheorghiţă
2.4.Aprecieri critice
3.Fraţii Jderi
3.1.Prezentare generală, geneza şi structura romanului
4.Hanu-Ancuţei
4.1.Subiectul povestirilor
4.2.Povestirea

Biografie

1880 – Mihail Sadoveanu s-a născut al 5 noiembrie 1880 la paşcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fiică de răzeşi din Verşeni.

Urmează cursurile şcolii primare în oraşul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iaşi.

1897 – Debutează în revista “Dracu” din Bucureşti cu schiţa “Domnişoara M. din Fălticeni”, sub semnătura Mihai din Paşcani.

1901 – Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu, cu care are 11 copii, iar în 1904 se mută la Bucureşti, unde desfăşoară o prodigioasă activitate literară.

1904 – Are debutul editorial cu patru cărţi: “Povestiri”, “Şoimii”, “Dureri înăbuşite” şi “Crâşma lui Moş Precu”, fapt pentru care Nicolae Iorga numeşte această perioadă “anul Sadoveanu”.

Publică aproape 100 de volume, între care:

1905 – “Floare ofilită”.

1911 – “Apa morţilor”.

1915 – “Neamul Şoimăreştilor”.

1926 – “Ţara de dincolo de negură”.

1928 – “Hanu-Ancuţei”, “Împărăţia apelor”.

1929 – “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-ă”.

1930 – “Baltagul”.

1933 – “Creanga de aur”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”.

1935 – 1943 – “Fraţii Jderi”.

1951 – “Nada Florilor”.

Baltagul - roman iniţiatic, mitic, monografic

              Baltagul este un considerabil roman mitic deoarece are la baza mitul pastoral din balada Miorita: conflictul economic intre ciobani urmat de moartea unuia dintre ei.

     Opera este un roman monografic deoarece prezinta viata si obiceiurile muntenilor sub toate aspectele: datini, traditii, conceptii despre viata, etc.

              Romanul are un caracter initiatic pentru ca unul dintre personaje - Gheorghita – strabate drumul cunosterii, se maturizeaza treptat prin experientele acumulate.

     Romanul este o specie în proză a genului epic, de mare întindere, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă numeroase personaje.

     Romanul “Baltagul” prezintă aspecte ale satului muntenesc, în care obiceiurile nescrise sunt respectate cu sfinţenie. Firul epic al romanului se derulează din momentul în care Vitoria Lipan, personajul principal, are convingerea că bărbatul ei Nechifor a fost omorât. I se arată semne rău prevestitoare şi acest fapt o determină să se consulte şi cu preotul şi cu ghicitoarea satului care încearcă să o liniştească, spunându-i că Nechifor întârzie să se întoarcă acasă din cauza altei femei.

     După ce aşteaptă 40 de zile, în care timp posteşte, îşi pune în bună rânduială gospodăria şi o trimite pe Minodora la Mănăstirea Văratic. Vitoria însoţită de Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Nechifor pe care îl crede mort şi pe care vrea să îl îngroape creştineşte.

     Naratorul prezintă etapele de drum al Vitoriei. Femeia poposeşte la hanurile pe care le întâlneşte şi are informaţii despre Nechifor. În drumul ei, Vitoria întâlneşte o cumetrie şi o nuntă şi are ocazia să mai pună întrebări despre Nechifor.

     La unul dintre hanuri, Vitoria află primele informaţii despre bărbatul ei. Îşi dă seama că el a dispărut între Suha şi Sabasa, după ce a încheiat o tranzacţie de oi cu alţi doi negustori. Femeia reuşeşte să îi cunoască pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Căutându-şi bărbatul, Vitoria îl găseşte în fundul unei râpe.

     Vitoria îl îngroapă după datină şi cheamă la praznicul de înmormântare multă lume pe care o cunoscuse, inclusiv pe Bogza şi pe Cuţui.În timpul praznicului, Vitoria relatează celor prezenţi împrejurările în care a fost ucis Nechifor Lipan şi reuşeşte să îi determine pe ucigaşi să se trădeze şi să îşi recunoască fapta.

     Vitoria îl pune pe Gheorghiţă să îl pălească cu baltagul pe Bogza, răzbunând în felul acesta moartea lui Nechifor.Totodată Vitoria primeşte înapoi averea lui Nechifor pe care cei doi şi-o însuşiseră în mod abuziv.

     După îndeplinirea acestei datorii morale, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă înapoi urmând să revină la mormântul lui Nechifor, la parastasul de 40 de zile când o vor aduce şi pe Minodora.

     Acţiunea romanului “Baltagul” se desfăşoară pe un singur plan reprezentat de drumul Vitoriei în căutarea lui Nechifor. În roman există un personaj principal : Vitoria şi mai multe personaje secundare printre care se numără Gheorghiţă, Bogza şi Cuţui; Anastase Balmez.

     În prezentarea Vitoriei, naratorul îmbină procedee ale caracterizării directe cu cele ale caracterizării indirecte. Trăsăturile de caracter ale Vitoriei se desprind îndeosebi din faptele ei, din relaţiile pe care le are cu drumeţii întâlniţi în cale, din vorbele pe care le spune. Deşi nu mai este tânără Vitoria păstrează ceva din frumuseţea de odinioară şi îşi iubeşte bărbatul la fel ca la început. Hotărîrea ei de a pleca să îl caute poate fi explicată numai prin intensitatea sentimentelor ei, şi prin dorinţa de a-l înmormânta creştineşte şi a înfăptui un act de dreptate.

     Nechifor Lipan este un personaj absent despre care aflăm doar din inormaţiile culese de Vitoria. Gheorghiţă care îşi însoţeşte mama în această călătorie, se transformă într-un tânăr matur capabil să îşi asume răspunderile tatălui său. Bogza şi Cuţui, ucigaşii lui Nechifor, întruchipează ticăloşia şi lipsa de scrupule, goana după avere. Ei sunt pedepsiţi pentru crimă de însăşi soţia mortului, Minodora, fiica Vitoriei şi a lui Nechifor, este trimisă la mănăstire cât timp Vitoria lipseşte.

     În universul ţărănesc prezentat în roman există elemente tradiţionale cum sunt nunta, botezul, înmormântarea, credinţa în vise şi în semne ale naturii şi elemente de civilizaţie cum sunt telegraful, calea ferată, prefectura şi bani.

     Romanul care are o intrigă poliţistă, aduce în prim plan o femeie puternică, inteligentă adoptată lumii pe care o cunoaşte cu un pronunţat spirit justiţiar.

   Modul de expunere dominant este naratiunea. Dialogul are si el rol in caracterizarea indirecta a personajelor iar descrierea prezinta locurile si aspectul fizic al personajelor. Naratiunea este modul de expunere prin care se realizeaza fapte si intamplari intr-o succesiune logica. Descrierea este modul de expunere prin care se infatiseaza trasaturile caracateristice ale unor obiecte, privelisti, fenomene din natura, chipuri de oameni, stari sufletesti. Dialogul este modul de expunere ce consta in convorbirea dintre doua sau mai multe personaje.

Caracterizarea lui Nechifor Lipan

     Nechifor Lipan este un negustor de oi căruia îi place să povestească tot felul de istorii, când merge la cumetrii şi la nunţi. Condiţia negustorului de oi care îşi duce turmele la munte, când vine primăvara şi le coboară la iernat când se apropie iarna este reprezentată de Nechifor, despre care naratorul precizează “ că are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”.

     Portretul fizic al lui Nechifor apare încă din primele pagini ale romanului: are mustaţă neagră, sprâncene aplecate, este îndesat şi spătos şi năvalnic la mânie. Vitoria îl iubeşte de mai bine de 20 de ani şi întârzierea lui o nelinişteşte.

     Alte informaţii referitoare la Nechifor Lipan le aflăm de la hangii pe care I-a cunoscut în drumurile sale. Toţi îl recunosc după calul negru ţintat şi căciula brumărie.Hangii îl admiră pentru că face cinste tuturor, pentru că nu uită niciodată să îşi hrănească şi animalele şi pentru că uneori face slujbe animalelor care îl însoţesc.

     Nechifor este însă condamnat de hangii că are curajul de a pleca la drum în toiul nopţii.Moş Pricop îi spune Vitoriei, că Nechifor a cinstit la el la han şi a plecat fără să îi pese de întuneric, fiindcă avea la el pistoale încărcate. Ca să-şi aline singurătatea, Nechifor obişnuia să cânte din solz.

              Nechifor este omorât mişeleşte ca să i se fure oile şi banii şi va fi îngropat după datină de către Vitoria. Nechifor seamănă întocmai cu muntenii din legenda pe care el însuşi o spune: trăieşte cea mai mare parte a anului în mijlocul naturii ascultând sunetul tălăncilor. Toate dezlănţuirile naturii se abat asupra lui. Departe de nevastă şi de prunci, ca toţi muntenii, Nechifor are o inimă uşoară, se bucură de ce este al lui, are o muiere frumoasă şi iubeaţă şi este întâmpinat pretutindeni cu citeră şi băutură.

Caracterizarea Vitoriei Lipan

     Personajul principal al romanului “Baltagul” este Vitoria Lipan care este prezentată de către narator atât prin procedee ale caracterizării directe, cât şi prin procedee ale caracterizării indirecte.

     În primele pagini ale romanului naratorul îi face Vitoriei un portret fizic, referindu-se la “ochii ei căprii” şi la “lumina castanie a părului”.

     Tot de la narator aflăm că munteanca are o fire dârză şi nu se sfieşte să îl înfrunte uneori pe Nechifor, bărbatul ei. Totodată naratorul afirmă că Vitoria îşi iubeşte bărbatul la fel ca în prima zi , cu toate că aveau copiii mari.

     Tot o modalitate de caracterizare directă este şi opinia altor personaje referitoare la Vitoria. Astefel ucigaşul lui Nechifor, Bogza, consideră că Vitoria umblă cu vorbe împotriva lui ca să îl învrăjbească cu Ilie Cuţui. În drumul ei din han în han, Vitoria recurge de multe ori la umilinţă, din dorinţa de a stârni compătimirea interlocutorilor şi de a-i face să îi spună cât mai multe despre bărbatul ei. Uneori când se văicăreşte, Vitoria vorbeşte despre sine: “Grăiesc şi eu ca o minte slabă ce mă aflu”.

     Personalitatea puternică a Vitoriei Lipan se manifestă însă prin faptele ei, prin comportament, prin modul în care înţelege să îşi facă datoria faţă de Nechifor.

     Într-o toamnă ca atâtea altele aproape de Sf. Andrei, Vitoria este extrem de neliniştită, pentru că Nechifor nu se întoarce ca de obicei acasă, pentru iernat.. Ca orice femeie simplă, Vitoria este superstiţioasă şi crede în vise care prevestesc moartea lui. Felul ciudat în care îl visează pe Nechifor călare, trecând spre asfinţit o revărsare de ape, cocoşul care cântă cu spatele întors la ea îi confirmă Vitoriei moartea lui Nechifor. În momentul în care se hotărăşte să plece în căutarea lui, Vitoria ţine post 40 de zile, se consultă şi cu preotul, dar şi cu o ghicitoare din sat, îşi pune gospodăria în bună rânduială şi bate baltag pentru Gheorghiţă, pe care îl va lua cu ea. Pe Minodora o trimite la mănăstire la Văratic. Comportamentul muntencei scoate în evidenţă spiritul gospodăresc şi chibzuiala.

     Vitoria pleacă pentru prima oară de acasă şi se adaptează foarte uşor mediului pe care îl cunoaşte. Poposeşte din han în han şi peste tot are informaţii referitoare la Nechifor. Pentru că se teme de răufăcători, Vitoria nu spune niciodată că are bani la ea şi respinge cu fermitate orice tentativă a vreunui drumeţ de a se apropia prea mult de ea.

     Vitoria reuşeşte la un momentdat să identifice locul în care a dispărut Nechifor. Tot iscodindu-i pe drumeţii poposiţi la han, Vitoria ajunge la Sabasa unde îl găseşte pe Lupu, câinele lui Nechifor. Acesta o va duce la râpa unde zăcea Nechifor. Înnebunită de durere, Vitoria începe să pregătească cele de cuviinţă pentru înmormântare. La praznicul de înmormântare îi va invita şi pe Bogza şi pe Cuţui pe care îi bănuieşte că l-au ucis pe Nechifor. Cu mult sânge rece ea povesteşte mesenilor împrejurările morţii lui Nechifor şi reuşeşte în felul acesta să îl facă pe Bogza să se dea de gol. Gheorghiţă îl păleşte cu baltagul iar câinele rupe lanţul şi se aruncă spre el. Bogza îşi recunoaşte crima înainte de a-şi da sufletul şi astfel Vitoria îşi face dreptate şi obţine promisiunea de a recăpăta şi bunurile lui Nechifor.

     Vitoria este o femeie inteligentă şi întreprinzătoare care înfăptuieşte un act de dreptate şi în acelaşi timp un ritual străvechi, îngroparea trupului celui mort. Reconstituirea crimei în cele mai mici detalii scoate în evidenţă capacitatea Vitoriei de a face legături între toate informaţiile pe care le avea. În acelaşi timp, Vitoria capătă protecţia prefectului Anastase Balmez care consimte că femeia are dreptate şi că ucigaşul lui Nechifor trebuie pedepsit.

     După ce îşi împlineşte datoria morală faţă de Nechifor, Vitoria se pregăteşte să se întoarcă acasă unde îşi va relua vechile îndeletniciri. Cu toate că a trecut printr-un moment extrem de nefericit, Vitoria găseşte în ea tăria de caracter de a accepta viaţa aşa cum este şi de a lua în piept toate greutăţile.

Caracterizarea lui Gheorghiţă

Gheorghita,unul dintre personajele secundare ale romanului,este fiul Vitoriei si al lui Nechifor Lipan,unul din cei  « sapte prunci cu care-i binecuvantase Dumnezeu » si din care le ramasesera doar doi.El ere indragit mai mult de mama,care il ocrotea si-l apara ori de cate ori in ochii lui lipan erau nouri de verme rea.

El purta « numele adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan », caruia-i mostenise nu numai numele dar si multe dintre insusiri.

La cei saptesprezece ani ai sai,era un flacau sprancenat s-avea ochii caprui ai Vitoriei.avea un zambet frumos de fata si abia « incepuse sa-i infireze mustacioara ».Dupa datina oierilor de la munte,purta chimir nou si o « bomdita inflorita »,pe  care,vorbind, o desfacea ca « sa-si cufunde palmele in chimir ».

Baiatul nu este prea vorbaret, dar e explicit,stie sa-i dea lamuriri mamei sale asupra starii in care se aflau turmele ramase in baltile Jijiei la Cristesti.Asadar, inca de la saptesprezece ani  el este deja initiat in viata de pastor intrucat coborase cu ciobanii,cu oile,cu asanii si cu dulai la iernat.Ager la minte stiutor de carte,baiatul ii comunica mamei sale despre intarzierea lui nechifor Lipan. Scrisoarea lui evidentiaza totodata dorul, sensibilitatea,respectul final si credinta in Dumnezeu:”Iar oile sunt bine-sanatoase [...] si noi,din mila lui Dumnezeu asemenea ; si vremea-i inca buna, si mi-i dor de casa.Sarut mana,mama ;sarut mana tata. »

Ajuns la adolescenta si fiind o fire sensibila si meditativa, Gheorghita isi aminteste nostalgic de copilaria lipsita de griji si petrecuta in mijlocul naturii, cu turmele si in tovarasia povestilor.El afost stapanul naturii al carei glas l-a inteles «  paraul cu bulboanele au fost ale lui.Potecile de zmeura si mai sus de afine.[...]Povestile la stana[...]Stia sa cheme in amurgit iernucile si cpariorii.Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fan, in care pluteau vara si copilaria ».acum,pus in fata altor realitati,baiatul cugeta dureros,trist si deznadajduit la trecere verstei fericite a copilariei : « cum se risipeste mireasma in ger, sa s-au dus dus toate.acum au intrat la slujba grea si necaz ».

Gheorghita trece de la starea de inocenta a copilariei la maturitate ; alturandu-se mamei sale in tentetiva  acesteia de a-l gasi si de al pedepsi pe asasinul tatalui sau.

Initial nu-si da seama,nu intelege intentiile mamein sale ascunse sub vorbe mestesugite ( nu te uita urat Gheorghita, ca pentru tine d-aci inainte incepe rasari soarele ») si de aceea se intreaba : « ce-o fi vrut ea sa spuie ? », constatand doar cu o nemerginita admiratie si uimitoare ca Vitoria stie sa ghiceasca gandurile omului : » mama asta trebuie sa fie fermecatoare ;cuninoaste gandurile omului ».

Cu aceeasi uimire, dar si cu teama, observa ca mama lui s-a achimbat : « se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica »/Crescut in spiritul traditiei si al respectului pentru parinti Gheorghita nu indrazneste  sa-si contrazica mama, acceptand,cu oarecare indoiala, sa mearga singur in cautarea lui nechifor : « M-oi duce, raspunse gheorghita cu indoiala. Se poate sa i se fi inatmplat ceva [...] M-oi duce daca spui ; dar e bine sa-mi arati ce si cum, ca sa stiu ce sa fac »

Desi obisnuit cu ale oieritului, fiind o alta generatie, baiatul este mai receptiv la nou, far a ignora insa traditia. Astefel,el, spre deosebire de Vitoria, are incredere in autoritati, a caror menireeste sa descopere ce s-a intamplat cu atatl sau, stie sa citeasca si calotereste cu trenul.

Cu toate acestea, personalitatea sa, trecerea  de la copilarie,de la adolescenta la barbatie, la maturitate se realizeaza la scoala vietii sub indrumarea Vitoriei,alturi de care parcurge un drum initiatic, deoarece eroina isi da seama ca  baiatul are nevoie de mintea ei, iar ea de bratul lui si pleaca impreuna la drum. Gheorghita se maturizeaza treptat pe masura ce trece prin toate incecarile. Pregateste mai intai singur caii si sania si se lupta cu « troianul »  pe  care-l biruie ; este supus, tacut si ascultator tot drumul si il alunga pe strainul care-i acosteaza in cale.In urma unora din aceste incercari, baiatu insusi ajunge la concluzia ca : «  Femeile sunt mai viclene [...] ele-s mai iscusite la vorba ; iar barbatii is mai prosti ; insa mai tari de vartute. »

Descoperirea cadvrului tatalui sau, priveghiul si pedepsirea ucigasilor sunt imprejurarile  care marcheaza transformarea definitiva a eroului. La inceput este cuprins de frica, este zapacit, palnge este cutrmurat de groaza,ca, in final, sa apara energic, dinamic,plin de curaj si barbatie, indeplinind actul justitiar.

Portretul lui Gheorghita prinde contur indirect prin faptele pe care le savarseste, prin parerea celorlalte personaje despre el si din relatiile lui cu acestea.Vitoria nu este numai cea care i-a dat viata ci si cea care se zbate pentru implinirea lui ca om, avnd amandoi acelasi scop-descoperirea lui Nechifor Lipan, ale carui calitati le dobandise.Prin incadrarea lui in diferite medii-cel pastoresc, cel natural,cel familial-Sadoveanu ii evidentiaza unule insusiri tto in mod indirect.

El apeleaza insa la caracterizarea directa, realizata mai ales prin descriere, cand este vorba de insusirile fizice si de vestimentatie sau prin dialog, atunci cand  celelate persoane isi exprima direct parerea. Dialogul si monologul interior sunt totodata procedee de caracterizare indirecta,pentru ca feleu de a vorbi si de a gabdi al personajului ii releva o parte dintre insusiri.

Aprecieri critice

         „Baltagul este, prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu. Mulţi preţuiesc această scurtă naraţiune ca roman, vorbind de creaţia scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. În fond, nimic din toate acestea, Vitoria, eroina principală, nu e o individualitate, ci un exponent al speţei. Scrierea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decât acelui care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică. În virtutea transhumanţei, păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date întru veşnicie fixe. Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare, acela din Mioriţa. Un cioban a fost ucis de alţi păstori spre a fi prădat de turme. Scriitorul a depăşit însă cu mult această temă, mai mult lirică, construind un epic suprapus. Nechifor Lipan nu se întoarce într-o toamnă acasă şi nevasta lui, Vitoria, cade la negre prepusuri. După o criză de îndoială, Vitoria capătă încredinţarea că bărbatul a fost ucis. Durerea se descarcă în certitudine şi dă naştere hotărârii pioase de a găsi trupul bărbatului şi a-l îngropa creştineşte. Într-o societate de tip arhaic, rezolvarea zbuciumului în rit e foarte normală şi îndârjirea femeii de a-şi îndeplini ultimele îndatoriri de afecţiune faţă de soţ e mişcătoare. Tragedia greacă ne-a obişnuit cu înmormântări pioase. Scriitorul complică această situaţie cosmică.

         În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta, şi aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă poliţienească, în stil ţărănesc, bineînţeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria dovedeşte o luciditate excesivă. [...]

         Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura română: e Năpasta lui Caragiale. [...]

         Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de al doilea, deşi fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate instituţiile ei. opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim şi aspru, măreţ fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Ca şi Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale.”

G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini

până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941.

        „Cu Baltagul, d-l Mihail Sadoveanu se aşează mai puţin în inima literaturii româneşti, unde l-au aşezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viaţă, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menţine în zona aceea superioară de mister şi de poezie, începută cu Hanu Ancuţei şi continuată în bună parte de Zodia Cancerului. [...]

         El constituie, sub raportul invenţiei, reconstituirea acelei crime păstoreşti despre care vorbeşte balada Mioriţei, şi meritul lui stă mai puţin în fabulaţia ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanţa lor în mijlocul pădurii sălbatice şi în măiestria cu care îşi poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar şi iluminată, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor Nechifor Lipan. Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuşi un pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu Ancuţei se rezolvă feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral – iată în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului. Vin după acestea toate celelalte însuşiri fruntaşe – poezie a naturii, cunoaştere a mediului rural, umor discret – , pe care d-l Mihail Sadoveanu le experimentase şi până acum, dar care în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei. Pentru că Baltagul  rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan” ...

PERPESSICIUS, Menţiuni critice,

Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 308-309.

         „Darul povestirii şi sentimentului naturii sunt două trăsături esenţiale ale stilului lui Mihail Sadoveanu. Nu toţi scriitorii au darul povestirii. Sunt scriitori de mare adâncime care nu ştiu să povestească. Sunt alţii care în istoria literară nu ocupă un loc de frunte şi care totuşi sunt povestitori minunaţi. [...] Neculce şi Creangă sunt povestitorii noştri exemplari. Tradiţia literară românească, atât cât o avea, se întemeiază şi se construieşte mereu pe acest dar care, astăzi, se manifestă cu un incomparabil belşug în opera lui Mihail Sadoveanu.”

AL. PHILIPPIDE, Despre stilul lui Mihail Sadoveanu,

în omagiul lui Mihail Sadoveanu,

E.S.P.L.A.,Bucureşti, 1956, p.54.

         „Definiţia unei naţiuni se face prin scriitorii ei. Aceştia plămădesc cu încetul conştiinţa socială. Mai mult ca oricare scriitor, Mihail Sadoveanu ne-a arătat ceea ce e românesc. Dacă o conştiinţă scrupuloasă, nemulţumită cu indicaţiile instinctului de solidaritate oarbă, s-ar fi întrebat, înainte de scriitorul Sadoveanu, după ce caractere clare se poate recunoaşte specificul nostru, ar fi rămas încurcată. O simţeam cu toţii confuz: n-o putea spune nimeni.

         M. Sadoveanu ne-a demonstrat realitatea fenomenului românesc. L-a urmat evolutiv cu răbdare în toate momentele afirmaţiei sale. Opera d-sale reprezintă, etapă cu etapă, formaţia progresistă a sufletului nostru, progresul genetiv al psihicului românesc.”

MIHAIL RALEA, Scrieri din trecut. În literatură,

E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957.

          „Depăşind faza care evocă Údureri înăbuşiteä, creatorul Baltagului zugrăveşte de astă dată oameni hotărâţi, de o mare demnitate etică. Nu numai Vitoria şi soţul ei, ci mai toţi locuitorii munţilor au trăsături impunătoare. Caracterizarea generală a muntenilor (la începutul capitolului X), în continuarea lui Rosso şi Alecsandri, sugerează tăria, dârzenia, mândria. ÚLocuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi minunate de mirare: iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţă ca şi-n ierni cumplite [...] mai cu seamă stau ei în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă. ä [...]

          Interesul operei, scria C. Călinescu, stă în studiul civilizaţiei pastorale, întemeiată pe ritmuri largi, după revoluţia aştrilor. ä Urmărind descifrarea unei psihologii, accentul cade nu atât pe acţiune, cât pe resorturile interne: simbolurile din Mioriţa apar într-o lumină nouă. Acolo, sub alegoria nunţii, se vorbea de moartea ciobanului moldovean, cu argumente privind seninătatea care ar caracteriza sfârşitul păstorilor. În Baltagul interpretarea e realistă, oamenii luptă, iar după ce cad, urmaşii nu au linişte până ce nu restabilesc dreptatea. Vitoria Lipan face parte din categoria oamenilor tari. Sentimentul ei de datorie morală şi mai ales voinţa neclintită concordă cu trăsăturile altei eroine tragice – Anca, din Năpasta lui Caragiale. Credinţa conjugală şi perseverenţa în urmărirea ucigaşilor au îndreptăţit comparaţia cu Krimhilda din Cântecul Nibelungilor. [...]

          Vorbirea lentă, cu ocoluri, urmează exemple folclorice. Atrăgător, Úfecioraşulä Vitoriei are acelaşi glas de dulceaţă ca tatăl lui. Un jălbar impresionează cu scrisul lui împodobit: ÚAre acest jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află. Turmele lui Lipan coboară la iernatic, la locurile pe care le are năimiteä dinainte. În Baltagul arta scriitorului a atins unul din piscurile cele mai înalte.”

CONSTANTIN CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu,

Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 69.

         „Impresia de monografie exactă şi completă – caracteristică dealtfel prozei sadoveniene – e puternică de la prima lectură, cititorul are senzaţia unei epuizări totale a realului: toate amănuntele sunt la locul lor, obiectele au o funcţie precisă; dealtfel romanul [Baltagul] poartă nu numele unui erou sau al unui sentiment, ci al unui obiect; dar când te familiarizezi cu textul, observi că descrierea obiectivă e minimală – Sadoveanu nu a căzut niciodată în păcatul de moarte al realismului critic, care este descriptivismul, prin care lumea obiectată primeşte o imensă greutate, un fel de funcţie autonomă fantomatică –, se reduce la datele esenţiale. Desigur, se manifestă aici clasicismul substanţial al lui Sadoveanu (clasicism, reîmprospătat, prin contactul cu realismul secolului XIX, îndeosebi Flaubert, Tolstoi, Turgheniev) cu forţa lui selectivă şi arta simplităţii, desigur, excepţionala sa atenţie senzorială; pentru a justifica însă impresia de complet e nevoie să mai reţinem ceva: ritmicitatea; vreau să spun că lumea sadoveniană e ordonată şi coordonată, totul revine după lege acum şi mereu, un moment se repetă, imemorial, în trecut şi în viitor, se amplifică temporar în cicluri bine ordonate. E, dacă vreţi, o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt reglate, cu mersul stelelor, al soarelui şi al lunii. A surprinde un moment e ca şi cum s-ar surprinde o infinitate de momente echivalente în timp.”

PAUL GEORGESCU, Polivalenţa necesară,

Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 5-61.

          „G. Călinescu numea Baltagul „o Mioriţă în dimensiuni mari”, relevând astfel (însă nu cel dintâi) una din relaţiile posibile dintre cartea lui Sadoveanu şi alte opere de prestigiu ale literaturii naţionale sau universale. Că istoria Vitoriei Lipan şi a bărbatului ei Nechifor, ucis mişeleşte de cei doi ortaci ai săi, descinde din baladă nu e greu de dovedit. Punctul de plecare al evocării sadoveniene e, neîndoielnic, cunoscuta capodoperă a folclorului nostru poetic. Epigraful ce întovărăşeşte povestirea trimite direct la un anume pasaj din Mioriţa („Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”); eroina reconstituie împrejurările în care s-a petrecut năprasnica moarte a soţului ei, în spiritul datelor materiale cuprinse în poema populară. Reluând firul epic al acesteia, Baltagul propune însă o altă rezolvare a situaţiei decât aceea subliniată liric în varianta pusă în circulaţie de Vasile Alecsandri: legea morală cere nu acceptarea senină a morţii obligate, ci pedepsirea crimei, iar datina – nu împăcarea mai mult sau mai puţin resemnată cu soarta, ci împlinirea datoriei rituale faţă de cel dispărut. Ideea cardinală ce prezidează cartea e aceea a justiţiei, a biruinţei finale pe care, chiar în condiţiile învăluite măcar o vreme în mister, trebuie să o repurteze forţele binelui asupra acelora ale răului. Sub acest aspect, Baltagul coboară, aşadar, mai degrabă din baladele sociale şi eroice sau din basme decât din motivul mioritic. Aşa cum coboară, în alte contexte, tot din baladă şi din basme, şi atâţia dintre eroii ce populează Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă.”

AUREL MARTIN, Metonimii, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1974, p. 280.

         „Trebuie să recunoaştem numaidecât că Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari poeţi români de după Mihai Eminescu iar opera lui fundamentală, cea mai vie, mai fecundă, mai trainică şi mai actuală, ca sinteză a existenţei româneşti, este o valoare eternă a specificului naţional, o valoare deschisă spre universalitate. [...] Mihail Sadoveanu este un poet fără vârstă, un mag al tinereţii lieraturii. E un vrăjitor în faţa căruia lumea se naşte şi trăieşte, într-o tinereţe veşnică. [...] Mihail Sadoveanu este un poet tot atât de mare ca Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate, poezie, dar o poezie care-şi crează existenţa, durata, limbajul, inefabilul din memoria lumii arhaice şi vegetale. [...] Literatura sadoveniană este de o actualitate mai mult decât evidentă atât prin poezia care o invadează şi o susţine cât şi prin viaţa personajelor – intensă, durabilă. Actualitatea literaturii sadoveniene mai poate fi intuită şi în modul concret în care se păstrează şi îşi difuzează poezia. Creaţia lui Mihail Sadoveanu trăieşte în realitatea mitului românesc, iar modernitatea ei o vedem în tinereţea poeziei, în capacitatea ei de a vorbi atât sentimentelor, cât şi conştiinţei, într-un limbaj al revelaţiilor.”

ZAHARIA SÎNGEORZAN, Mihail Sadoveanu,

Teme fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 260.

         „Restituirea valorilor morale ale vechii civilizaţii româneşti este şi tema din Baltagul, mic epos al transhumanţei, dar şi elogiu al recuperării dreptăţii, naraţiune a răzbunării unei crime, a uciderii, ca în Mioriţa, a unui cioban de către tovarăşii lui. Nevasta lui Nechifor Lipan, Vitoria, nu tolerează ca ucigaşii să rămână nepedepsiţi şi mortul neîngropat. Urmând itinerariul bărbatului ei statornic de veacuri, energica femeie ajunge fără greş la ţintă şi împacă destinul, oficiind cuvenitele rânduieli. Deşi timpul acţiunii e aproape de zilele noastre, există tren şi telefon, întâmplările au caracter mitic, conduita Vitoriei opunându-se radical practicilor civilizaţiei de tip filistin, mercantil. [...]

         În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr-o povestire aparent liniştită ca apa mării înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând loc liber sugestiei şi încordând aşteptarea auditorului până la inevitabilul deznodământ. Într-o astfel de expoziţie, plăcerea evocării bizuită pe memoria afectivă a faptelor, melancolie sau umor reţinut, stabilesc între autor şi cititor o legătură intimă care depăşeşte cu mult durata lecturii.”

AL. PIRU, Istoria literaturii române de la început până azi,

Editura Univers, Bucureşti, 1981.

Fraţii Jderi

Izvoare: La crearea trilogiei „Fraţii Jderi” s-a pornit de la un material artistic şi documentar - cronica lui Ureche şi „O samă de cuvinte” a lui Neculce, „Descrierea Moldovei” de Cantemir, dar scriitorul a avut în atenţie şi scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu, Iorga, în care  era glorificat Ştefan cel Mare. În ţesătura romanului apar şi fire din memoria folclorică: recunoaştem motive preluate din balade populare („Toma Alimoş”, „Corbea”, „Chira Chiralina”, „Şerb sărac”, „Gruia lui Novac”) ori din basme precum şi elemente de mitologie păgână şi creştină. La acestea se adaugă documentele aflate în arhivele din Veneţia, şi picturile de la Voroneţ, pentru care au pozat oamenii măriei-sale - vezi Apus de soare de  Delavrancea.

Romanul istoric „Fraţii Jderi” evocă epoca domniei lui Ştefan cel Mare între anii 1469 şi 1475, fiind considerată o epopee, un amplu poem epic care povesteşte fapte eroice, împletind datele istorice cu produsele ficţiunii şi ale legendei.

Tema: de altfel unică pentru toate romanele sale istorice - este aceea a luptei pentru libertatea naţională şi socială a poporului văzută în strânsă legătură cu evoluţia ţării Moldovei.

Scrisă în anii maturităţii, după alte evocări istorice, într-o perioadă de puternică instabilitate politică, socială şi culturală, în anii dinaintea ultimului război mondial şi în timpul acestuia, pentru autor Moldova din veacul al XV-lea condusă de mintea genială şi braţul tare al lui Ştefan cel Mare reprezintă o epocă de echilibru şi putere. Este epoca maximei stabilităţii a statului moldovenesc sub domnia lui Ştefan cel Mare. Fără să rezolve desigur contradicţia socială fundamentală a feudalismului, aceea dintre şerbi şi exploatatorii lor, Ştefan cel Mare a adus o relativă pace internă prin aşezarea temeinică a unei puteri centrale antiboiereşti, alcătuită din elemente care sprijineau domnia. În felul acesta, epoca evocată de Sadoveanu este epoca pregătirii şi începerii luptei pentru asigurarea independenţei de stat, prin scuturarea vasalităţii faţă de turci, stare în care se afla Moldova de la predecesorul său Petru Aron .

Trilogia „Fraţii Jderi” este alcătuită din romanele „Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul-alb (1936) şi Oamenii Măriei sale fiind un roman epopeic simbolic pentru că ne găsim în faţa atât a destinului individual cât şi cel colectiv, investite cu sensuri simbolice.

Ucenicia lui Ionuţ - Volumul I - este un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi în minuni, al iniţierii, pentru că Ionuţ intră ucenic la ucenicia armelor din poruncă domnească spre a învăţa cum să devină ostaş adevărat.

Intriga complicată şi imprevizibilă, situaţiile epice limită, culoarea locală ce contribuie în bună măsură la realizarea tonalităţii, dau, evident, impresia de roman istoric, unde întâlnim formule ale romanului de aventuri practicate de Walter Scott şi Al. Dumas.

Hramul Mănăstirii Neamţ, cu care se deschide primul volum este un spectacol ceremonial ce are rolul de a sublinia măreţia voievodului şi unitatea dintre acesta şi mase. În acest moment intră în scenă Ionuţ Jder şi Nechifor Căliman. Din povestea bătrânului staroste, plină de umor, aflăm despre războiul lui Ştefan „cu această ţară fără rânduială”, unde poruncesc „mulţi stăpâni”. Acum se conturează vechiul conflict domnitor-boieri.

Facem apoi cunoştinţă cu familia lui Manole - Păr Negru al cărui feciori sunt cu toţii închinaţi slujbei domneşti: Simion-comis şi el; Nicoară - călugăr care sub anteriul monahal poartă arme; Cristea al doilea comis aflat sub influenţa frumoasei Candachia, Damian-neguţător la Liov dar „ochiul deschis al domnitorului” peste hotare, Ionuţ - mezinul este chemat în slujbă domnească.

Intriga se învârteşte, mai ales în jurul tentativei nereuşite a lui Gogolea Pogonat de a-l răpi pe Catalan. Armăsarul domnesc are însuşiri magice. În el este concentrată puterea voievodului.

Arhimandritul Amfilohie şi părintele Timotei sunt dascăli vestiţi de la care Ionuţ are multe de învăţat. Numită „bildungsroman”, „Ucenicia lui Ionuţ” este deocamdată un roman al inocenţei. Candoarea tânărului erou este reliefată mereu de către Nechifor Căliman, care îl numeşte „mânz”. Tânărul cunoaşte şi prima criză erotică. Dragostea pentru jupâniţa Nasta, de la Ionăşeni, îl determină să trădeze frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă - fiul domnitorului. Are prilejul să-şi treacă examenul de oştean adevărat, prin lupta vitejească cu duşmanii lui Vodă, salvând viaţa fiului domnesc. Ionuţ dovedeşte că este format ca oştean în timpul luptei contra tătarilor când îl ajută pe Simion să captureze pe fiul lui Mamac Han. Apoi, cum se întâmpla frecvent în acele vremi, are loc o ieşire în pradă a tătarilor în urma căreia cade în robie jupâniţa Nasta  - prima dragoste a lui Ionuţ.

Evadarea necugetată din cadrul familial este până la urmă pentru Ionuţ o călătorie cognitivă - temă epopeică şi ea în roman. Aflând că jupâniţa Nasta a fost vândută unui serai, Ionuţ de unul singur se duce s-o scoată din mâinile turcilor în chiar cetatea lor bine apărată. Dar jupâniţa, pentru care a fost întreprinsă întreaga acţiune eroică nu se mai află printre cei vii, deoarece preferase să se arunce în apă decât să cadă în mâna turcilor.

Volumul următor - Izvorul - Alb este romanul cunoaşterii magice. În această carte se înmulţesc credinţele mitice care sunt întărite şi prin dimensiunea monumentală şi fantastică conferită, unor supuşi ai domnitorului cum ar fi fraţii Căliman, feciorii starostelui Nechifor Căliman; Onofrei (Sfarmă - Piatră) şi Samoilă  (Strâmbă - Lemne). Cetatea Neamţ este locul de recluziune al lui Ionuţ Jder, un topos unde recunoaştem tema exilului existenţial al individului , condiţie necesară reintegrării sociale a inocentului.

Jitnicerul Neculăieş Albu o răpeşte pe Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici şi dragostea târzie a lui Simion. Expediţia recuperatoare la Volcineţ, în Polonia, întreprinsă de fraţii Jderi este un episod eroic şi cavaleresc şi în acelaşi timp de pedepsire a unor duşmani ai domitorului. Spectacolul căsătoriei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, urmaşă a vechilor Comneni, reţine prin ceremonialul ce participă la realizarea culorii de epocă.

Nucleul narativ al volumului, unde Ştefan cel Mare apare în primplan, este scena vânătorii de la Izvorul Alb. Din nou faptul real este proiectat în mit. Vânătoarea domnească devine un ritual de iniţiere. Pelerinajul domnesc ilustrează motivul căutării - al soluţiilor de împlinire a unui destin individual - al domnitorului şi altul colectiv - al Moldovei. Domnul este exploratorul şi pentru a lămuri sensurile prezentului şi viitorului este necesară contopirea cu trecutul care se realizează prin confundarea în elementul naturii. Călăuză în această călătorie este legendarul bour. Observăm că la Sadoveanu natura nu este decorativă. Omul intră în corespondenţă cu natura, el este încadrat cosmologic. Iniţierea în cel mai înalt grad în tainele naturii o întâlnim la mag sau la înţelept. Un astfel de tip uman este schivnicul de la Izvorul Alb (peşteră este loc al meditaţiei), dar adevăraţi magi sunt şi cuviosul Nicodim, arhimandritul Amfilohie Şendrea ,dar şi Ştefan cel Mare, care preia semnificaţia unor aspecte ale cosmosului şi le aplică în planul guvernământului.

Oamenii Măriei sale, cel de-al treilea volum al trilogiei Fraţii Jderi, este un roman al cunoaşterii raţionale. Dacă primele două volume alcătuiesc o cronică de familie, având în vedere provizoriul, viaţa  de toate zilele, fiind în acelaşi timp şi o cronică socială, care analizează procesul alcătuirii unei noi societăţi, în Moldova, bazată pe rânduială şi dreptate, ultimul volum este mai încărcat de istorie, este o frescă a întregii Moldove, care se întăreşte pentru războiul cu turcii. Romanul urmăreşte evenimentele petrecute între 1474 şi 15 ianuarie 1475, când a avut loc lupta de la Podul  Înalt.

Este povestită în acest volum căsătoria lui Simion Jder, ridicat mai întâi la rangul de postelnic, cu Maruşca, pe care tânărul o aduce din casa părinţilor ei, la Timiş sunt prezentaţi apoi în roman căpitanii luaţi prizonieri de Ştefan în lupta cu Radu cel Frumos, de la curtea căruia Ştefan răpise pe Domniţa Voichiţa cu fiica sa domniţa Maria. Sunt menţionate de asemenea cultura, rafinamentul, fineţea şi virtuţile unor oameni ai lui Ştefan la curtea domnească. Scriitorul realizează de asemenea caracterizări de sinteză asupra vieţii întregului popor supus vicisitudinilor vieţii. Este urmărită viaţa şi grijile comisoaiei. Ilisafta privind căsătoria mezinului Ionuţ, dar ştirile cele mai alarmante sosesc de la Brăila şi din Balcani. Informaţiile din raialele turceşti arată că turcii pregăteau un nou război contra Moldovei. În scopul unei informări precise, Ionuţ a fost trimis de Ştefan Vodă să aducă veşti de peste Dunăre din Grecia şi de la muntele Athos, iar aventurile sale pe drumurile de spionaj sunt prezentate cu mult aplomb. Aflăm astfel despre întâlnirea şi sfatul lui Ionuţ cu înţeleptul şi viteazul său frate, cuviosul Nicodim, despre trecerea peste munţi în Transilvania şi apoi în Ţara Românească, în tovărăşia lui Gheorghe Botezatul Tătarul, ca şi multe peripeţii din  inima imperiului turcesc. Ele dau o notă romantică  acestui episod, încheiat cu alte noi fapte de eroism prin supunerea şi decapitarea unor boieri trădători cum sunt jupân Mihu şi Agapie Ciornuhut. Însăşi dreptatea lui Ştefan este confirmată ca necesară de către oamenii din popor. Acum se vădeşte şi rolul adevărat al călugărului nebun Stratonic, slujbaş secret al lui Ştefan. Apreciind credinţa şi valoarea trudei lui Ionuţ Jder, Ştefan îi dăruieşte cu moşie, îi dă comanda unor steaguri şi-l încredinţează să primească alături de Ştefan Meşter pe solii Papei şi Veneţiei, ajunşi în târg la Roman, unde era încă pe vremea Ringalei o episcopie papistaşă. În frunte cu episcopul Tarasie, alaiul de primire uimeşte pe solii Apusului mai ales prin ordinea desăvârşită, seriozitatea şi disciplina oştenilor din unităţile aduse pentru protocol.

La mirarea şi întrebările oaspeţilor, li se răspunde că aceşti ostaşi sunt „Oamenii Măriei sale “(însuşi titlul romanului), care servesc pe Ştefan Vodă, fără plată, de buna lor voie, în scopul apărării patriei. Era un lucru neobişnuit în acele vremuri, mai ales în Apus. Este prezentată apoi  primirea  solilor apuseni la curtea domnească din Vaslui, cu obiceiurile şi părerile oaspeţilor despre viaţa moldovenilor. Adevărate pagini de monografie cuprind în continuare informaţiile despre răzeşii din Ţara de Sus, despre călăreţii moldoveni, despre petrecerile lor sau despre răzeşii din Ţara de Jos.

Romanul se încheie cu lupta de la Podul - Înalt, unde Ştefan cel Mare a obţinut o răsunătoare victorie, cu pierderi grele însă din rândurile ”oamenilor măriei sale”. Morţi sunt Manole Păr - Negru, Simion Jder, bătrânul Căliman şi fiul său Samoilă pe care însuşi Ştefan cel Mare îi plânge alături de întreg nordul. Ceilalţi eroi, ca şi Ionuţ Jderi, se îndreaptă spre împlinirea datoriilor faţă de viaţă, faţă de Ştefan cel Mare. Dar lacrimile pentru morţii dragi nu ştirbesc munca pentru apărarea în continuare a ţării, a celor rămaşi în viaţă. Însuşi Ştefan dictează scrisorile diplomatice în care vesteşte biruinţa  şi noul pericol, mai mare, pentru care cere ridicarea întregii creştinătăţi.

Descrierea luptei se realizează în trei momente fiind realizată de către scriitor cu o artă regizorală perfectă; pregătirea luptei, desfăşurarea şi sfârşitul ei. În realizarea tabloului luptei de la Podul - Înalt se recurge la procedeul amplificării epopeice obţinut prin comparaţii şi hiperbole. Compoziţional întregul pasaj al descrierii este realizat prin alternarea imaginilor de la o tabără la alta. Sadoveanu depăşeşte dimensiunile evenimentului istoric, proiectându-l în fantastic, ceea ce justifică substituarea urdei prin imaginea unui balaur cu multe capete. Scena confruntării  cu balaurul se repetă canonic, de-a lungul întregului text căpătând astfel o funcţie compoziţională de relaţie între cele trei părţi ale acesteia. Mesajul patriotic, dimensiunea romantică localizarea temporală stau toate sub imperiul personalităţii lui Ştefan, care mişcă direct şi indirect forţele angajate în luptă.

Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan este mitizat. El are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar când încruntă din sprâncene îngheaţă toţi. Este drept şi cinstit şi puterea sa se sprijină pe oamenii măriei sale aleşi cu grijă în rânduiala ce o instaurează în ţară. Sadoveanu vede în Ştefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit şi cel mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”; dar, în acelaşi timp îi menţine într-o aură de legendă, prin felul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalte personaje, prin poveştile şi întâmplările evocate, prin crearea unei atmosfere menită parcă să-l înalţe deasupra celorlalţi. Ştefan cel Mare este un om al Renaşterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent îl ridică la puterea de forţă coordonatoare a realităţii. Înfăptuieşte ordinea în planul uman dar şi la nivel cosmic. Are calitate de mag, de învăţat dar şi atributele eroului, pentru că transmite un sens universului. Este, un personaj justiţiar instaurând în Moldova siguranţa şi spiritul dreptăţii.

Mijloacele limbii folosite de Sadoveanu:

Remarcăm în special arhaicitatea textului care rezultă din construcţii sintactice cronicăreşti şi din muzica domoală a cuvântului ales cu grijă, pentru funcţia lui evocatoare. Lexicul arhaic are funcţia unui element de sugestie, la care putem adăuga cuvinte din universul caracteristic armatei moldoveneşti sau turceşti. Întâlnim construcţii perifrastice cronicăreşti, construcţii metaforice, construcţii arhaice şi lexic folosite cu sens figurat, folosirea perfectului compus care exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă dar care dinamizează acţiunea. Întâlnim de asemenea schimbarea frecventă a diatezelor, alternarea perfectului simplu cu prezentul indicativ şi punctarea naraţiunii cu formă reflexivă. Procedeele sintaxei poetice, concretizate în enumerări îl ajută pe Sadoveanu să detalieze bătălia în momentele ei fundamentale. La acestea mai adăugăm prezenţa unor fricative şi siflante ca ş, s, z, ţ sau a unor vibrante  ca  r  care  dau efect sonor cuvintelor dar contribuie şi la impresia auditivă sub care este concepută bătălia.

Prezentare generală, geneza şi structura romanului

            Capodopera romanului istoric sadovenian; o trilogie închinată unei epoci eroice şi unei personalităţi de dimensiuni mitice: Ştefan cel Mare.

Geneza:

            La baza romanului stă o vastă documentaţie. Romancierul a consultat cronicile moldovene – Neculce, Ureche. Din cronica lui Neculce a reţinut mai ales legendele, în care era evocată figura domnitorului, legende grupate în O samă de cuvinte; de asemenea a mai consultat Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir. Romancierul a mai avut în vedere şi lucrările înaintaşilor săi, care evocau figura lui Ştefan cel Mare: Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu.

            În ţesătura romanului Sadoveanu a introdus şi motive din balade populare româneşti: Corbea, Gruia lui Novac, Chira chiralina. De asemenea a mai folosit elemente reale, controlabile documentar. Aceste fapte, evenimente reale le-a tratat însă cu libertatea ficţiunii artistice: a imaginat scene, dialoguri, a creat personaje, a reconstituit tabloul de epocă, toate dând senzaţia de viaţă reală, autentică. Faptele, personajele sunt credibile pentru că Sadoveanu a dovedit o intuiţie şi o capacitate rară de a insufla viaţă trecutului istoric.

            Nu întâmplător Sadoveanu se opreşte asupra Moldovei secolului al XV.-lea şi asupra domniei lui Ştefan cel Mare. El vede în acest timp o epocă de echilibru, de stabilitate şi de armonie, iar în figura lui Ştefan cel Mare, un conducător ideal.

            Criticul literar Nicolae Manolescu consideră, că din acest punct de vedere, romanele istorice sunt nişte proiecţii utopice: dezamăgit de societatea în care trăia, romancierul îşi caută refugiul în trecut, într-o perioadă arhaică, caracterizată prin stabilitate şi armonie socială.

            Astfel în Fraţii Jderi ne oferă modelul unei democraţii ţărăneşti, condusă de Ştefan cel Mare, care reuneşte calităţile înţeleptului cu cele ale viteazului.

Structura:

            Este o trilogie, alcătuită din: Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii Măriei sale (1942).

            În atenţia romancierului stă figura domnitorului Ştefan cel Mare, dar şi familia Jderilor, slujbaşi credincioşi ai domnitorului. Jderii reprezintă răzeşimea ridicată la rangul boieresc de Ştefan cel Mare, care stabileşte o nouă ierarhie bazată pe merit personal.

            Fraţii Jderi este o construcţie amplă, epopeică, figura domnitorului şi spiritul de sacrificiu al Jderilor fiind urmărite pe fundalul unei societăţi medievale româneşti.

            Sadoveanu realizează o construcţie epică monumentală, o adevărată cronică a vieţii sociale, economice, politice şi culturale a acestei epoci.

            Fraţii Jderi poate fi considerat un roman al romanelor. Astfel întâlnim: romanul formării unui caracter, roman istoric, roman de aventuri, roman al eroismului.

            Trilogia lui Sadoveanu este o epopee eroică, care urmăreşte destinul individului (Jderii) în strânsă legătură cu destinul colectiv. Romanul are o structură complexă pe două nivele:

·        nivelul social: în cadrul căruia distingem:

·        planul istoric (acţiunile politice şi militare ale lui Ştefan cel Mare)

·        planul civil (viaţa moldovenilor)

·        nivelul existenţial: în care distingem:

·        planul real (concret al vieţii)

·        planul miraculos (legendar)

Ucenicia lui Ionuţ

            Este considerat un roman al iubirii adolescentine. În acelaşi timp poate fi considerat şi un roman al cunoaşterii primitive: oamenii cred în superstiţii, semne, în practici primitive. Astfel jupâneasa Ilisafta crede că soarta omului depinde de un urs mitic; oamenii cred în cai năzdrăvani, ca de exemplu Catalan, calul lui Ştefan cel Mare.

            Volumul începe cu prezentarea sosirii lui Ştefan cel Mare la hramul mănăstirii Neamţu. Apariţia domnitorului provoacă emoţie şi tulburare în rândul poporului.

            Oamenii discută despre Ştefan cel Mare, ca despre o fiinţă miraculoasă. Cu acest prilej Ştefan cel Mare îl alege pe Ionuţ Jder, ca prieten şi slujitor al fiului său, Alexăndrel.

            Dragostea spontană pentru domniţa Nasta îl face pe Ionuţ să trădeze frăţia de cruce cu Alexăndrel. Această primă criză erotică îl face pe Ionuţ să-şi piardă capul şi să expună viaţa lui Alexăndrel.

            Sub impulsul acestor sentimente pentru Nasta, Ionuţ pleacă-n căutarea ei, răpită la porunca lui Soliman bei. Această evadare necugetată este pedepsită de domnitor şi din acest moment Ionuţ se străduieşte să devine un oştean adevărat a lui Ştefan cel Mare.

            Călătoria lui Ionuţ şi toate aventurile prin care trece, au un caracter iniţiatic; ca şi personajele din basme, drumul şi aventurile reprezintă probe, încercări, prin care Ionuţ Jder dobândeşte experienţa şi înţelepciunea vieţii.

Izvorul Alb 

            Este romanul iubirii de familie. Viaţa de familie este prezentă prin existenţa zilnică a familiei Jderilor. Se pare că în fruntea familiei stă femeia, care se îngrijeşte de toate problemele gospodăriei. Jupâneasa Ilisafta este păstrătoarea tradiţiilor, dovedind o gândire arhaică plină de înţelepciune.

            Titlul este simbolic. Astfel călătoria lui Ştefan cel Mare, vânătoarea de la Izvorul Alb cu sensul unei iniţieri a luării unui contact cu înţelepciunea străveche, mitică, magică.

Faţă de volumul I., ritmul epic este mai accelerat. Pe primul plan sunt acţiunile lui Simion Jder, comisul din Timişeni, priceput în creşterea şi îngrijirea cailor domneşti. Un grup de boieri călători pun la cale răpirea lui Catalan – calul lui Ştefan cel Mare – bănuit că are puteri magice.

            Şi în acest volum există o aventură romantică. Astfel Simion Jder se îndrăgosteşte de Maruşca, răpită de Niculăieş Albu, şi dusă în Polonia. Fraţii Jderi pornesc într-o expediţie de pedepsire a vinovaţilor. Această expediţie este un episod eroic şi cavaleresc.

            Tot în acest volum se face o descriere amplă a căsătoriei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, dezvăluindu-se scopurile politice ale acestei căsătorii. Acest volum este considerat şi un roman al cunoaşterii magice.

Oamenii Măriei sale

            Este romanul iubirii de ţară. Titlul se referă la oştenii lui Ştefan cel Mare, care îşi părăsesc familia mică, pentru a-şi apăra ţara, familia cea mare. Faţă de volumul II. care este romanul cunoaşterii magice, acest volum este romanul cunoaşterii raţionale. Accentul se pune pe pregătirea şi desfăşurarea bătăliei de la Vaslui.

            Sunt prezentate amănunţit manevrele prin care se urmăreşte eliminarea acţiunilor tătarilor pentru ca întreaga forţă să se concentreze împotriva turcilor. La război participă tot poporul. Cel mai sugestiv este capitolul Genune pre genune cheamă.

Sfârşitul romanului este cel mai încărcat de istorie. Discursul domnitorului, care elogiază eroismul celor dispăruţi este plin de patetism.

Figura lui Ştefan cel Mare:

In realizarea portretului lui Stefan cel Mare Sadoveanu culege marturii din cronici si izvoare straine dar si din legendele folclorice, numeroase : Se vorbeste prin sate despre maria sa ca-i om nu prea mare de stat, insa groaznic cand isi incrunta spranceana ; sunt relevate trasaturi, indirect, din clasicul portret schitat de Grigore Ureche. Se vorbeste ca Maria sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant. Intrand in al patruzecilea an al varstei, stralucitul chip al domniei era in culmea barbatiei. Ca trasatura dominanta, se remarca o puternica vointa. Avea o puternica strangere a buzelor si o privire verde taioasa. Viteazul om de arme impune respect si admiratie. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos in sus.

In momentele grele, boierii sunt cuprinsi de panica ; in aceleasi imprejurari maria sa pare de bronz, izbutind sa-si tie, sub zambetul batjocoritor din afara, zbuciumul launtric. Voievodul feudal cultiva virtutile cavaleresti : cinstea, generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credinta, acest fapt atragand, ca drept rasplata, bunatatea domneasca. Loialitatea trebuie sa asigure biruinta in bataliile jertfei pe care domnia sa urma sa le viseze in nopti de neliniste. In actiunile sale domnitorul se sprijina pe devotamentul oamenilor din popor.

Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa : semet si generos, impulsiv si drept, personajului descris de Sadoveanu ii sunt specifice energia si gravitatea.

In convorbirile cu solii venetieni conducatorul politic priveste evenimentele cu patrundere, in spirit realist : Sunt in lume crai si imparati: puterea lor e slabiciune daca nu inteleg de ce rasare si asfinteste soarele. Expansiunea turceasca putea fi oprita, crede el. Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coalitie puternica. Sa ne inarmam pe dinauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mana sabie ascutita. Logica strategului, apreciata de solii straini, arata ca omul de arme a baut din apa intelepciunii din aceeasi fantana din care s-a adapat apusul. Stefan avea cultura bizantina.

Tara bantuita si saracita de rai trebuia salvata. Clarvazator, Stefan intelege sa dea multimilor dreptatea de care erau insetate. El a fost barbatul cel dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapanit si a calauzit (…) . A prigonit pe lotri ; a batut peste falci pe dusmani, a grabit sfarsitul vicleniilor. Aceste cuvinte exprima esenta portretului.

Miticul si balada:

Credintele si datinile moldovenilor ni se dezvaluie permanent, pe tot parcursul romanului. Elemente de mit, basm, laolalta cu traditiile transmise din vremuri indepartate se integreaza in viata de zi cu zi. Existenta oamenilor se desfasoara dupa calendarul crestin dar este mai potrivita mai ales dupa ritmul naturii, cu care oamenii sunt infratiti : boncaluitul cerbilor, plecarea cocorilor, cand plezneste splina porcilor, sunt toate cunoscute printr-o stiinta veche de cand lumea. Cand cocosii canta cu glas schimbat de spaima, sapte nopti cu pliscurile intoarse spre rasarit, se cutremura pamantul. Atunci, in numarul berbecului, dupa cum citeste dascalul Pamfil in gromovnicul lui, va fi vrajba si taiere intre imparati.

Mos Irimie, la care Ionut poposeste, e un morar ciudat ; avea un copil care iesise dintr-un ou parasit, clocit de morar timp de noua saptamani la subsuoara stanga. Il creste Tartorul si-l trimite din cand in cand lui Irimie. Amanuntele sunt de o bizanterie extrema – apoi ni se mai spune ca oul era primit de morar de la un iepure.

Pe langa aceasta staruie in roman povesti miraculoase, femeile incearca, prin practici magice, sa influenteze destinul : Toata ziua umbla femeile aicea la Timis cu visuri, descantece, bobi si vraji. De pilda nana Chira, o vestita vrajitoare are papusi de ceara cu ochii semincioare de mac in care ghiceste destinul oamenilor.

Apoi, cand Ionut intarzie noaptea pe drum, Ilisafta evoca tot felul de intamplari si fantasme, duhuri, care i-ar putea pune viata in pericol. Insa mai multa spaima e pentru cele auzite, decat pentru cele vazute.

Miraculosul tine si de spiritualitatea epocii medievale. Onofrei Caliman povesteste de un camp lung in care umblau mistreti negri in ciurde ; in urma lor umblau calareti fara cap ; deasupra cerul era innegrit de corbi. Ionut este infricosat cand trece pe langa zidurile cetatii Neamtului – este convins ca aici salasluiesc duhuri, caci multi le-au auzit chemand. Oamenii se apara aprinzand focul, vorbindu-le cailor, cantand (Ionut se apara cantand impotriva nalucilor provocate de belsugul si taria miresmelor).

Samoila si Onofrei „se duceau cu graba spre sesul Moldovei si taceau… avand stiut ca-i primejdie sa slobozi cuvant la miezul noptii… Atuncea pasesc pe iazuri stemele, ca niste muieri subtiratice infasurate in borangicuri aurii.”

In roman apar cai nazdravani : Catalan, calul lui Stefan a nechezat de trei ori si batalia de la Baia a fost castigata.

Personajele:

Ionuţ Jder se conturează ca personaj literar în mod treptat în funcţie de viziunea artistică a lui Sadoveanu care e creator de ample povestiri baladeşti, opere epico-lirice, nu de tipuri balzaciene.

Ucenicia lui Ionuţ, adică formarea lui, este fecundă întrucât prin cucerirea treptată a înţelepciunii el se maturizează în focul experienţei şi devine Comisul Onu, unul din oamenii de încredere şi de nădejde ai Măriei Sale.

La început, zburdălnicia firească a vârstei lui e prinsă în formulări sugestive, lirice, metaforice: “Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”

Proiecţia folclorică dă un contur tot mai sugestiv şi pregnant virtuţilor lui Ionuţ. El este mezinul din basme, superior până la urmă fraţilor, deşi la început se dovedeşte atât de nechibzuit în dragoste.

Ca Nică a lui  Ştefan a Petrei din Amintirile lui Creangă, Ionuţ Jder confundă realitatea cu basmul, e copilul universal care crede în propriile lui fantasme. La 12 ani, i-a dat harmăsarului alb, năzdrăvan ca în poveşti, lui Vizir al lui Ştefan Vodă, să mănânce jăratec, dar calul domnesc l-a lovit cu copita; era să dea foc grajdului. Tot din cadrul fanteziei zburdalnice fac parte fraţii Onoferi şi Samoilă care devin Sfarmă Piatra şi respectiv Strâmbă Lemne.

Scrisorile solilor veneţieni în Moldova pe lângă curtea lui Ştefan Vodă ajută la conturarea personalităţii lui Ionuţ. Părintele Geronimo della Rovere primise de la postelnicul Ştefan Meşter confirmarea vitejiei şi iscusinţei în luptă a lui Ionuţ: “te încredinţez, cuvioase părinte, că acest tânăr are minte cât şi vitejie”. Nepot al Papei Sixt, Geronimo îi scrie stăpânului său despre Signor Onu, comandantul cavaleriei răzeşeşti care a prezentat voievodului pe solii italieni. Scrisoarea veneţianului Guido Solari ne arată pe un străin foarte curio să cunoască pe răzeşi ca ostaşi care participă la lupta de la Voineasa, condusă cu deplin succes de Comisul Onu.

Opera este plină de virtuţile fraţilor Jderi care sunt pe primul plan. Titlul ales trilogiei subliniază ideea de bază, ca şi titlul celui de-al treilea volum care accentuează comuniunea dintre “Oamenii Măriei-Sale” şi personalitatea marelui domn. Fraţii Jderi sunt boieri mici, ridicaţi din răzeşime.

Toţi sunt devotaţi lui Ştefan Vodă, dar fiecare are calităţi particulare. Simion e deosebit de viteaz şi curajos, în toate acţiunile lui, un om închis, un caracter nestrămutat. El cade eroic în lupta de la Podul Înalt, ca şi tatăl său, cu care semănă foarte mult. Cristea are graiul dulce şi împodobit. Damian are şiretenia neguţătorului. Bădiţa Nicoară, călugăr la Mănăstirea Neamţului, în urma unei decepţii sentimentale, reprezintă înţelepciunea. Devotat marelui domn, el devine la nevoie iscusit în mânuirea armelor şi viteaz ca şi fraţii săi.

Ionuţ, mezinul, întruneşte toate calităţile fraţilor, de la vitejie până la diplomaţie şi vorbire înflorită, depăşindu-şi ca-n basme, pe fraţii mai mari.

Figura lui Ştefan cel Mare e realizat în lumina cronicii marelui domn, adică Letopiseţ de când s-a făcut Ţara Moldovei, precum şi a cronicii lui Grigore Ureche. Voievodul e o expresie a epocii feudale, un domn autoritar, cu drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor. Intransigenţa lui în pedepsirea duşmanilor şi a trădătorilor de ţară, ca boierul Mihu, e caracteristică eroilor sadovenieni, tari şi neînduplecaţi în sancţionarea mişeliei. E la fel de necruţător cu tătarii care prădaseră ţara, punând în ţeapă pe soli şi desfăcând în două pe feciorul hanului, pedepsind cotropirea Moldovei.

E un strateg iscusit, foloseşte cu măiestrie terenul în câştigarea războaielor. Diplomat abil, se înconjoară de sfetnici cu simţ politic deosebit, ca Arhimandritul Amfilohie Şendrea, care-l sfătuieşte să-şi aleagă oameni devotaţi, oameni tineri împotriva puterii marilor boieri feudali. Fraţii Jderi reprezintă noua boierime ridicată până la divan prin încrederea domnului şi virtuţile ei.

Ştefan cel Mare are preocupări cărturăreşti şi artistice. A învăţat la şcolile Bizanţului, ascultă cu înfiorare psalmii, călăuzeşte pe meşterii care-i lucrează bisericile, vorbeşte cu italienii în limba lor. În viziunea lui Sadoveanu, se pune accentul pe înţelepciunea şi iscusinţa sa politică şi militară, pe comuniunea cu norodul, pe calităţile oamenilor săi, fie sfetnici apropiaţi, fie oameni simpli, care duc la apoteoza finală, la cucerirea independenţei patriei. Nu se ocolesc slăbiciunile omeneşti ale voievodului. Postelnicul Ştefan Meşter, om cult format la şcolile Veneţiei, îl califică astfel: “după cum vinul îi e dat să-l bea numai voinicii, asemenea şi dragostea nu priesc oricui. Însă lui Ştefan Vodă îi priesc fiind Măria-sa blăstămat aşa.”

Eroismul popular îşi găseşte omagiul patetic în scena când, după victorie, domnul îngenunchează, cu inima înnegurată de mâhnire, în cinstea oştenilor căzuţi (printre care şi Manole şi Simion Jder, ca şi bătrânul Căliman), vorbind celor din preajmă din inimă.

Încă o dată puterea de evocare sadoveniană se sprijină pe audiţie. Se ştie că s-au scris pagini despre simfonia vântului în proza lui Sadoveanu. Universul său e în proporţie copleşitoare sonor şi ne face să vibrăm mai ales prin muzicalitatea frazei. George Călinescu compară sugestiv opera lui Sadoveanu cu o harfă eoliană, în care toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, încă până şi virgulele cântă. Paul Georgescu o numeşte un uriaş coral, asemenea muzicii lui Johan Sebastian Bach. Până şi titlul ultimului capitol al epopeii, cap. XV, e impregnat de lirismul textelor vechi: Genune pe genune o cheamă.

Pregnanţa artistică are şi evocarea personajelor feminine, de la Comisoaia Ilisafta Jderoaia, înţeleapta şi vorbăreaţa stăpână de la Timiş, pentru care autorul are o simpatie uşor inundată de umor, până la jupâniţa Nasta, cu visurile şi spaimele ei, eroina unei tragice poveşti de dragoste; de la frumoasa şi bogata Candachia, originară din Bârlad, soţia devotată a lui Cristea Jder, la apriga Maruşca, fiica tăinuită a lui Ştefan Vodă, care bate din picior şi lui Vodă; de la Moaşa Irina Vorniceasa până la doamna Maria de Mangop.

Cu simpatie, c-un blând umor, Sadoveanu înfăţişează pe Comisoaia Ilisafta, mama bună a Jderilor, ocrotitoarea lui Ionuţ pentru care are o slăbiciune aparte, deşi nu era fiul ei, ci numai al soţului.

Exuberanţa ei temperamentală, locvacitatea ei fără sfârşit, artistul le evocă printr-un procedeu invariabil şi de efect: o pune să vorbească mereu. Abia o vedem mişcându-se cu gesturile ei domoale de mamă grijulie, de amfitrioană, revărsându-şi generozitatea unui suflet bogat. O blajină ironie a povestitorului însoţeşte până şi-n titlul capitolelor cum ar fi al şaselea: Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche, Comisoaia Ilisafta.

Vorbăria ei are totuşi substanţă. Are rezerve fată de politica lui Ştefan cel Mare, necruţătoare cu marii latifundiari necredincioşi, mai ales că e gata de războaie pentru a apăra independenţa Moldovei. Ea lăcrimează uşor din cauza primejdiilor eventuale ce ameninţă pe feciorii ei, totuşi îi îndeamnă la supunere, intuind misiunea istorică a marelui voievod. Când află că soţul ei Manole şi fiul ei Simion au căzut în lupta de la Vaslui, e cutremurată, dar se pregăteşte să plece pentru a împlini ritualurile strămoşeşti.

Capodoperă a evocării istorice sadoveniene, prin fuziunea desăvârşită dintre epos şi lirism, Fraţii Jderi e o epopee ce preamăreşte acele virtuţi morale care constituie zestrea esenţială a poporului român, definindu-l într-o imagine unică.

Hanu-Ancuţei

            “Hanu-Ancuţei”, operă de maturitate, a aput în 1928, este un volum de nouă povestiri şi, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epică a lui Mihail Sadoveanu. Valoarea incontestabilă a acestei creaţii sadoveniene constă în frumuseţea deosebită a limbii şi vraja stilistă, observaţia realistă pătrunzătoare în surprinderea destinelor omeneşti, candoarea romantică în dezvăluirea sentimentelor şi tainelor sufleteşti, cadrul de legendă şi atmosfera poetică în care se petrec faptele povestite.

            George Călinescu a asemănat “Hanu-Ancuţei” lui Sadoveanu cu “Decameronul” lui Giovanni Boccaccio având ca argument temele diverse ale povestirilor, relatarea unor întâmplări trăite sau auzite de povestitori, caracterul relativ independent al fiecăreia dintre cele nouă povestiri, precum şi faptul că fiecare dintre ele are un alt povestitor şi toate se deapănă într-un singur loc. Există însă deosebiri esenţiale între cele două creaţii literare.

            “Decameronul” lui Boccaccio conţine “o sută de poveşti, ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veţi vrea să le numiţi, istorisite în zece zile de către o preacinstită ceată de şapte doamne şi trei tineri, care s-au întovărăşit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioară (ciuma care a bântuit Florenţa în anul 1348), precum şi câteva cântări cântate întru desfătarea lor de către doamnele amintite”. Povestirile relatează “plăcute sau dureroase întâmplări de dragoste precum şi alte norocoase fapte, petrecute atât în vremurile noastre, cât şi în cele de demult”, aşa cum spune însuşi  autorul într-un “Cuvânt înainte” al “Decameronului”.

            Timp de zece zile, cei zece tineri, retraşi de teama ciumei într-o vilă din Florenţa, relatează câte zece povestiri plus o baladă, realizând o galerie infinită de portrete şi reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale, de la torcătorii de lână până la cavaleri şi regi, de la călugării cei mai dăruiţi cu har divin până la ţărani şi meşteşugari, compunând o adevărată “comedie umană”, printr-o desăvârşită şi subtilă analiză psihologică. Boccaccio creează, aşadar, o galerie umană complexă, o vastă frescă socială realistă a epocii sale.

            Volumul “Hanu-Ancuţei”, al lui Sadoveanu conţine nouă povestiri, relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere, fiind ei înşişi participanţi direcţi sau martori ai evenimentelor narate. Întâmplile se petrec în vreme veche, în timp mitic românesc, posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor străvechi şi nu numai într-o anumită epocă socială. Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la întâmplările relatate, iar locul de desfăşurare al acţiunii este hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.

            Unitatea volumului “Hanu-Ancuţei” de Mihail Sadoveanu constă în câteva elemente comune celor nouă povestiri:

¨              Locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se şi întâmplă majoritatea faptelor relatate în povestiri;

¨              Personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate întâmplările şi evenimentele respective;

¨              Hangiţa, atât Ancuţa cea tânără, cât şi mama ei, “cealaltă Ancuţă”, constituie simbolul acestor locuri de legendă;

¨              Ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele nouă povestiri: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea fiecăreia creează un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţiglă, se bea vin în căni noi, după ce se spărgeau cele vechi; plintele fierbinţi erau aduse de Ancuţa;

¨              Personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum sunt comisul Ioniţă şi fermecătoarea hangiţă, Ancuţa;

¨              Ambiţia fiecărui povestitor de a relata o întâmplare mai interesantă, mai fascinantă decât cea spusă înainte;

¨              Toate întâmplările se petrec în timp mitic românesc, un timp al credinţelor strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate în conştiinţa şi spiritualitatea ţărănească;

Diversitatea celor nouă povestiri constă în câteva elemente care le individualizează:

¨              Cele nouă povestiri sunt de sine stătătoare, subiectul fiecăreia nu are nici o legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine stătător;

¨              Fiecare povestire este o altă specie literară: snoavă (“Iapa lui ă”), idilă (“Fântâna dintre plopi”), aventură (“Cealaltă Ancuţă”), legendă (“Judeţ al sărmanilor”), reportaj (“Negustor lipscan”), portret prin naraţiune (“Orb sărac”) şi având câte un titlu sugestiv, care le conferă o independenţă totală;

¨              Fiecare povestitor are modul său specific de a relata întâmplarea şi de a stârni interesul ascultătorilor.

            În volumul “Hanu-Ancuţei”, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de alt oaspete de la hanul Ancuţei, acesta particularizându-se printr-un stil propriu. Personajele-povestitori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu ambiţia că povestirea lui va fi mai impresionantă decât cele anterioare, deoarece “Cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”, susţine comisul Ioniţă.

            Povestirile istorisite în volumul “Hanu-Ancuţei” sunt: “Iapa lui ă”, “Haralambie”, “Balaurul”, “Fântâna dintre plopi”, “Cealaltă Ancuţă”, “Judeţ al sărmanilor”, “Negustor lipscan”, “Orb sărac”, “Istorisirea Zahariei Fântânarul”.

            Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

            Arhaismele şi regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că “ţăranul român a fost principalul meu erou”.

            Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Astfel, despre mustăţile comisului Ioniţă, Sadoveanu spune că sunt “tuşinate”, epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa preocuparea personajului pentru această podoabă de care este foarte mândru.

            De remarcat în mod deosebit în volumul “Hanu-Ancuţei” este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.

            “Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu – “Imaginarul sadovenian”).

Subiectul povestirilor

“IAPA LUI VODĂ” este o snoavă şi se află în deschiderea volumului.

Întâmplările acestei povestiri s-au petrecut “într-o îndepărtată vreme, demult”, având începutul de basm, când oamenii au văzut “un balaur negru în nouri” şi nişte păsări mari, venite “din ostrovele de la marginea lumii”, care vesteau război şi belşug la viţa de vie. Atâta vin s-a făcut în Ţara-de-jos, că nu mai aveau oamenii ”unde să puie mustul” şi-au pornit s-aducă vin spre munte, “ş-atuncea a fost la hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor”. Moş Leonte remarcă faptul că Ancuţa cea tânără este “tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, rumenă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune”. Comisul Ioniţă venise călare “pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele, cal roib, pintenog de trei picioare”, este demn de respect, pentru că se trage “dintr-o viţă aleasă”.

Întâmplarea povestită are legătură cu iapa din care se trăgea acest cal, se întâmplase pe vremea lui Mihai Vodă Sturza şi-l are ca protagonist pe comisul Ioniţă atunci când era tânăr şi când hangiţă era “Ancuţa cealaltă, mama acesteia”. După ce se odihnise la han, fiind gata de plecare, comisul Ioniţă închină oala cu vin şi urează sănătate unui boier care tocmai se oprise la han şi care îl întrebă de unde este şi încotro se duce. Ioniţă îi spune că este răzeş din Drăgăneşti, de lângă Suceava şi avea de gând să meargă la Vodă, ca să-i rezolve un necaz moştenit de generaţii. Procesul care-l avea de mulţi ani cu un “corb mare boieresc” era pentru pământul moştenit din moşi-strămoşi, iar acum mergea la Vodă “să-mi facă dreptate”, ducând cu el toate documentele doveditoare. Iar dacă nici Vodă nu-i va face dreptate, “atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!...”. Ajuns la Curtea Domnească, Ionita constată că boierul cu care vorbise la hanul Ancuţei era însuşi Vodă. Acesta, după ce cercetează actele comisului, îi face dreptate şi-l întreabă ce  s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi rezolvat necazul. Atunci, comisul Ioniţă îi răspunde râzând: “Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum”.

De aceea, spune el acum, toţi trebuie să se uite “ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare”, pentru că el se trage din iapa lui Vodă.

“HARALAMBIE” este povestită de călugărul Gherman, care coborâse pentru prima oară de la schitul din munte şi se ducea la Iaşi. Toţi se uită cu uimire cum s-a ridicat “părintele Gherman din barba sa”, ca şi când până atunci stătuse cufundat într-un caier uriaş, iar imaginea a fost impresionantă prin reliefarea extraordinar de sugestivă a personajului. El se născuse în satul Bozieni şi nu-şi cunoscuse tatăl, fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta murise, fusese trimis la mănăstirea Durăului ca “să răscumpăr păcate trecute”. Gherman se ducea acum la biserica Sf. Haralambie din Iaşi, ca să se roage pentru iertarea păcatelor părinţilor.

Haralambie fusese “un arnăut domnesc” care se făcuse haiduc şi “mulţi boieri şi negustori şi norod” avuseseră de suferit din cauza cruzimilor lui. Vodă Ipsilant a dat poruncă să fie prinşi vrăjmaşii, dar mereu biruia Haralambie, care “se trăgea pe poteci şi prin munţi” numai de el ştiute. Atunci Domnitorul a luat hotărârea să-l trimită pe Gheorghe Leondari, fratele haiducului, care era comandantul gărzii domneşti, tufecci-başa, “om cinstit şi viteaz”, singurul care ar putea să-l prindă, pentru că îi cunoştea obiceiurile şi sălaşurile. După o hăituire de opt zile, Haralambie s-a refugiat acasă la Gherman, care era copil şi-l cunoştea, pentru că venea deseori pe la ei şi-l mângâia pe creştet. Abia acum îşi dă seama copilul că acesta era tatăl lui. Casa este înconjurată de oamenii lui Vodă, conduşi de Gheorghie, care, după ce şi-a somat fratele să se dea prins, “l-a păcălit cu hamgerul şi l-a doborât”.

Gheorghie s-a înfăţişat la Divan şi a pus capul fratelui său “pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă”, apoi a cerut să fie eliberat din armata domnească şi lăsat să se retragă pe “pământurile lui”. Apoi, “pentru durerea şi ispăşirea sa şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit”, a construit o biserică în Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie, la care se ducea călugărul Gherman să se închine pentru iertarea păcatelor părinţilor săi.

După ce îşi revine din tulburarea produsă de istorisirea monahului, comisul Ioniţă le spune oaspeţilor că o să le povestească ceva “cu mult mai minunat şi mai înfricoşător”.

“BALAURUL” este povestită de moş Leonte, care văzuse balaurul atunci când era flăcău “trecut de douăzeci de ani”, pe când învăţa de la tatăl său meşteşugul de “zodier şi vraci”.

Trăise, pe vremuri, în satul Tupilaţi , “un boier mare şi fudul”, pe nume Nastasă Bolomir, care avea “o barbă mare cât o coadă de păun
“. El fusese însurat prima oară cu fata unui boier care, neputând îndura “mâniile şi asprimile lui”, s-a întors plângând l-a părinţii săi. A doua nevastă era văduva unui grec, Negrupunte, femeie frumoasă şi bogată, care a murit după doi ani, când devenise “galbănă şi ovilită”. Deşi toate femeile fugeau de boier, căruia îi mersese vestea că-i mor nevestele, Nastasă Bolomir s-a însurat cu “o copilă ca de şaptesprezece ani” , care “râdea, parcă era soarele” şi pe care o adusese de la Iaşi. Cucuana Irinuţa nu se ofilea, ba din potrivă, era îmbujorată şi veselă, iar boierul era din ce în ce mai posac şi-i făcea toate poftele.

Într-o zi, boierul veni la tatăl lui moş Leonte ca să-i destăinuiască comportarea ruşinoasă a soţiei sale, care îl înşela cu Alexăndrel Vuza, fiul vornicului si să-l roage să-i citească în zodii. Temându-se pentru ce-ar putea păţi femeia, zodierul îi spuse că toate cele aflate sunt vorbe mincinoase, că Irinuţa avea să se întoarcă de la Roman, aşa cum promisese.

Zodierul se duce apoi în grabă la hanul celeilalte Ancuţe si-i spune că boierul îşi bănuieşte nevasta şi că el se teme pentru ce o să păţească Irinuţa la întoarcere. Hotărât să o aştepte la han pentru a o preveni, tatăl lui moş Leonte opri trăsura în care era cucoana Irinuţa însoţită de tânărul şi frumosul Alexăndrel şi le spune de primejdie. Tocmai atunci, într-un nor de pulbere, vine ca vântul boierul cu slujitorii după el şi porunceşte ca zodierul să fie jupuit de piele pentru necredinţă, iar Irinuţa şi Alexăndrel să fie legaţi de roţile căruţei şi să fie duşi “numa-ntr-o goană la Ieşi, până-n ogradă la sfânta Mitropolie!”. Cuconiţa a sărit însă “sprintenă, subţire şi mânioasă ca o viperă” şi l-a înfruntat cu ură pe bărbatul ei, iar copilul lui Leonte i s-a părut ca-i crescuseră ghiare la mâini şi corniţe-n păr. Dintr-o dată, cerul s-a mişcat rotindu-se, un muget îngrozitor a umplut văile şi toţi cei de faţă au văzut “balaurul venind în vârtej răsucit, cu mare iuţeală”, luându-l pe boier şi “ amestecându-i barba cu vârtejul”, aruncându-l aproape mort într-o râpă. De aici i s-a tras boierului Bolomir moartea, iar de Irinuţa, “drăcuşorul cel bălan”, nu s-a mai auzit nimic şi nimeni n-a mai văzut-o vreodată.

"Fântâna dintre plopi" este o idilă. În lumina “soarelui auriu” care strălucea într-o linişte “ca din veacuri”, oaspeţii de la hanul Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care, nu peste mult timp, poposi şi el l-a han. Avea “obrazul smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase”, iar ochiul drept stătea “strâns şi închis”, dându-i o înfăţişare stranie. Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Neculai Isac, căpitan de mazâli. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest căpitan, pe care “erau să-l omoare nişte ţigani”, o “poveste înfricoşată”, pe care nu o mai ţine minte.

Ancuţa îi aduce oaspetelui “un cofăiel plin” şi o “ulcică nouă”, lăutarii veniseră mai aproape “ţinând din strune”, iar comisul Ioniţă îl invită “să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou” şi-l roagă să le povestească “întâmplarea de demult”. Neculai Isac acceptă să bea vinul, care este bun în tovărăşie, numai “dragostea cere singurătate”.

Căpitanul Isac îşi începe povestea din tinereţe, petrecută cu 25 de ani în urmă, când îi plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale care dădea leturghii la biserică pentru ca el să se liniştească de pe drumuri şi să se însoare. Într-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când ducea antale cu vinuri la Suceava, poposise la han si era “bezmetic şi singur ca un cuc” pentru că îl părăsise iubita. Într-o sâmbătă, “pe la toacă”, Neculai mergea îngândurat pe drumul spre Suceava, când vede pe malul unei gârle o “liotă de ţigani”, care încercând să prindă peşte răcneau şi ţopăiau “ca nişte diavoli”. Tânărul vede “o fetişcană de optsprezece ani”, cu o fustă roşie, care îl tulbură peste măsură, “parcă aş fi înghiţit o băutură tare”. Ţigăncuşa, Marga este certată de un ţigan mai bătrân pentru că fata se uita ţintă la boier şi nu se cădea o asemenea obrăznicie. Neculai le aruncă câte un bănuţ de argint şi o porni spre han.

A doua zi Neculai o întâlneşte pe ţigăncuşa Marga la “fântâna dintre plopi”, unde îl aştepta să-i mulţumească pentru bănuţul de argint cu care îşi cumpărase ciuboţele, apoi fata “se mistui undeva, pe sub zidurile hanului”. Neculai şi-a continuat drumul spre Paşcani împreună cu câinele credincios, Lupei, dar gândurile îi erau la frumoasa ţigancă.

După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte a pornit “într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi” şi în goana calului s-a îndreptat către hanul Ancuţei. Ocoleşte hanul şi se duce direct la “fântâna cu patru plopi” unde o găseşte pe frumoasa ţigancă aşteptându-l. Neculai promite fetei că îi  va aduce de la Paşcani “o scurteică de vulpe”, iar ea îi spune că o să-l aştepte cu nerăbdare “şi-am să mor lângă fântână dacă nu vii!”. Întors la Paşcani, Neculai vinde bine “antalele de vin”, cumpără “o blăniţă cu faţa de postav roş”, cu gândul la plăcerea pe care o va vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu chimirul plin, spre hanul Ancuţei cu intenţia de as e opri la fântână. Cadrul este romantic, “stelele se aprinseseră în cerul curat, câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină” creând o atmosferă de vrajă pentru întâlnirea erotică. Marga îl aştepta în întuneric şi, când el o ajută să îmbrace scurteica, fata îi destăinui că unchiul Asanache o pusese să-l atragă în locul acesta pustiu pentru ca el împreună cu cei doi fraţi mai mici, Dimachi şi Turcu, să-i fure calul şi banii care-i avea asupra lui. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da seama ca i-a trădat, dar “eşti drag” şi “de acuma înainte nu-mi mai pasă”. Cu glasul încărcat de groază, Marga îl îndeamnă sa fugă dându-şi seama că ţiganii o auziseră că-l prevenise. Neculai se aruncă pe cal, câinele Lupei se lupta în tufe cu ceva , dar tânărul o luase la goană. În urma lui, ţiganii răcneau “ca nişte diavoli negri” şi, la un moment dat, îl ajunseră şi aruncară cu prăjinile. Tânărul căzu de pe cal şi, simţind “o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”, începu să tragă cu pistolul, nimerind pe un ţigan între ochi, în timp ce Lupei “rupea pe celălalt”. Ochiul drept îi era plin de sânge, dar ochiul teafăr zări lumina hanului şi începu să strige cu disperare. Cei aflaţi la han ies cu făclii şi o pornesc toţi înapoi, spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu Marga. Pe colacul fântânii, "lucea sânge proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata pentru trădare şi o aruncaseră în fântână. Din ochiul lui Neculai Isac sângele “se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gât. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii”.

Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămăseseră “tăcuţi şi mâhniţi”, fântâna nu mai exista, se distrusese “ca toate ale lumii”. Căpitanul Neculai stătea împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat, iar ochiul “cel viu, mare şi neguros, privea ţintă jos în neagra fântână a trecutului”. Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins pe Ancuţa de mână şi a cerut pentru toţi oaspeţii “vin vechi în oale nouă”.   

"Cealaltă Ancuţă" este personajul principal în această povestire de aventuri, petrecută “în vremea veche” şi este relatată de Ienache coropcarul. Nici oamenii şi nici iernile nu mai sunt ca altădată, lumea nouă este “bicisnică”, iernile blânde că nu mai ai ce face cu dulama, o porţi numai aşa de fudulie. Coropcarul trebuia să-şi poarte marfa tocmai în vârful muntelui că numai oamenii de acolo “n-au văzut încă târgurile”. Credinţa în Dumnezeu îi făcuse pe mulţi negustori să se ducă în pelerinaj la Ierusalim, iar când Vodă ieşea de la Curtea Domnească, “prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere”. În vremurile acelea, Ienache era tânăr şi se bucura de viaţă, fără griji, “cu chimirul bine căptuşit”.

Pe când se afla în târg la Iaşi, tocmindu-se pentru marfă cu doi negustori armeni, trece o ceată de arnăuţi, ducând cu ei un om legat. Cel prins era “om nalt şi voinic – subţire la mijloc, lat în spate”, avea buzele însângerate sub mustăţile bălaie şi se uita “fudul” la toată lumea care se înghesuia să-l vadă. Arnăutul Costea Căruntu îi spune că pe tânăr îl cheamă Todiriţă Catană, “un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului” care avusese neobrăzarea să-şi ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeică. Ba, mai mult, atunci când l-au prins, în sfârşit, ticălosul răcnea că “pentru duduca Varvara poate să-şi dea viaţa”. Bobeică hotărâse s-o trimită pe soră-sa la mănăstirea Agapie, unde “să-şi plângă greşeala tinereţii”, iar pe tânărul îndrăzneţ urma să-l închidă în turnul Goliei, unde va aştepta porunca lui Vodă, care va fi, fără îndoială, condamnarea la moarte. Toată mahalaua, “cu colb şi câni, cu muieri şi prunci” se ţinea după Todiriţă Catană, pe care Costea Căruntu îl “pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz”. În zorii zilei următoare, în uliţa Goliei, Ienache aude larmă cumplită, o mulţime de călăreţi “cu părul vâlvoi” ieşeau în goana calului pe poarta mănăstirii, într-o agitaţie de nedescris. Catană evadase din turnul Goliei, deşi fusese “cetluit bine” şi uşa avea proptea. El rosese funia cu care era legat, o prinsese de gratiile de la fereastră şi coborâse pe ea de-a lungul turnului, atacase străjerii, luându-le "iataganul şi pistoalele“, găsise undeva un cal şi fugise nu se ştia încotro. Se spunea despre Todiriţă Catană că se luptase în războaie, că stă în picioare pe şa în goana calului, că ridică sacul de orz numai cu o mână, că “bate ca un berbec cu capul şi pe care-l păleşte îl dă jos fără suflare”. În timp ce slujbaşii porniseră călări după fugar, Costea avea misiunea ca, a doua zi dimineaţă, s-o ducă pe duduca Varvara la Agapia şi se temea că, dacă ticălosul nu va fi prins, iar în călătorie cine ştie ce se mai întâmplă, el îşi va pierde funcţia şi averea.

Plecând de la Iaşi, după ce trece de Târgu-Frumos, Ienache este obosit de drum şi împovărat de marfa din spinare, când un om care mâna iute o căruţă uşoară, opreşte şi-l pofteşte să meargă cu el. Spre surprinderea coropcarului, omul era Todiriţă Catană, care îl recunoaşte pe boierul ce râsese de el în târg, când el era legat şi dus de jandarmi spre Golia. Înfricoşat, Ienache îi spune tânărului că jupânul Costache pusese pe urma lui “oştire multă”, că pe duduca Varvara urmează s-o ducă la mănăstirea Agapia şi că jandarmii bănuiesc faptul că şi el va fi pe drumul respectiv. Todiriţă îi spune că nu se teme, îl ameninţă şi-l învaţă ce să-i declare lui Costea. Se vor opri la hanul Ancuţei şi vor aştepta împreună sosirea arnăuţilor, iar Ienache să spună că îl văzuse şi-l cunoscuse pe Catană, că acesta plecase, înspăimântat de poteră, spre Timişeşti.

Ajunşi la han, Ancuţa îi întâmpină şi-i spune tânărului că este nebun să se pună cu stăpânirea şi cu patima pentru “o copilă de boier”, este “dragoste cu primejdie”. Todiriţă îi răspunde că pentru dragostea lui este în stare să-şi dea viaţa “şi tinereţile mele” şi că va cuteza să o răpească pe duduca Varvara din mâinile lor, “ori izbândesc, ori îmi las aici oasele”. Ancuţa se retrage cu tânărul într-un colţ şi pun împreună la cale un plan pentru răpirea duducăi Varvara, apoi Catană s-a uitat la Ienache “cu sprâncenele încruntate”, făcându-l să înţeleagă faptul că, dacă nu-şi ţinea legământul făcut, va fi omorât. Todiriţă a plecat în goană cu căruţa şi, nu după mult timp, soseşte la han Costea Căruntu “cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic”, având cu el pe duduca Varvara, istovită de atâta plâns.

Ienache îi spune lui Costea că îl cunoscuse pe Todiriţă Catană şi că acesta o apucase, “cu mare spaimă”, spre Timişeşti. Ancuţa declară că omul intenţiona să o răpească pe duduca Varvara, că se însoţise cu alţi răufăcători bezmetici care voiau să-l ajute. Atunci, Costea plănuieşte ca arnăuţii să plece prin Tupilaţi şi să-l încolţească pe fugar la Timişeşti, iar el cu duduca să treacă pe podul plutitor râul Moldova spre Agapia. După ce au băut cofe cu vin, slujitorii au prins curaj şi au plecat fiecare la treburile lui, aşa cum stabilise jupânul. Ancuţa îl ţinea mereu lângă ea pe Ienache şi, împreună, îl conduc pe Costea şi pe arnăuţii care-l însoţeau la podul umblător, pe drumul cel mai scurt. Acolo, moş Bâra, “cu pletele-n ochi şi surd”, le spune că podul nu suportă atâta greutate, deoarece apele Moldovei se umflaseră peste măsură. La sugestia Ancuţei, Costea hotărăşte să treacă primul cu podul plutitor, împreună cu duduca Varvara, iar ceilalţi cu transportul următor. Podul a ajuns cu bine la malul celălalt “s-a rămas acolo neclintit şi tăcut”, nu se simţea nici o mişcare, nu se auzea nici un zgomot. Neliniştiţi, oamenii au început să strige, dar “nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat”. În zori, gospodarii din Tupilaţi au găsit pe moşneag legat, iar pe Costea Căruntu “strâns în funii până la sânge, cu călaş de răşină-n gură”. Când l-au eliberat, jupânul era turbat de furie şi “atât de prăpădit, încât a trebuit să-l culce oamenii lui în căruţă, ca să-l poată duce înapoi la agie”.

Ienache bănuieşte că Ancuţa făcuse farmece, deoarece în liniştea nopţii şi la lumina lunii, ea părea că aude ce se întâmpla pe malul celălalt. Nimeni n-a putut să afle ce fusese în noaptea aceea, jupânul Costea n-a povestit nimănui, dar Ancuţa spunea că mişelul reuşise să scape cu duduca Varvara în ţara ungurească.

"Judeţ al sărmanilor", o adevărată legendă, este a şasea povestire din volum. Constantin Moţoc, un cioban “mătăhălos” de prin părţile Rarăului, se ducea într-un sat de pe malul Siretului ca să vadă dacă mai trăieşte sora lui, pe care n-o mai văzuse din tinereţe. Poposind la hanul Ancuţei, el îşi aminteşte de un prieten bun, care îi spusese că, dacă ajunge aici, să bea în cinstea lui atâtea oale de vin până când “oi vedea tulbure”, ca să nu poată spune nimănui întâmplările păţite de el în aceste locuri. Constantin Moţoc cântă împreună cu lăutarii balada lui Vasile cel Mare:

“care-i tânăr şi voinic

Iese noaptea la colnic

Fără par, fără nimic,

Fără brâu, fără pistoale,

Numai cu palmele goale...”

Spunând lăutarilor “să-şi ascundă diblele subt aripi”, Constantin Moţoc “s-a posomorât privind spre umbra neagră a hanului” şi a început să depene întâmplarea “aceluia care mi-i ca un frate”, spre mirarea comisului Ioniţă, care-l considerase “un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari”.

Prietenul “ăsta al meu” trăia în satul Fierbinţi, unde stăpânea Răducan Chioru, un boier bogat, dar “stătut şi văduvoi”, care atunci când avea plăcere, chema la el pe câte o muiere din sat. Aflând de la oameni că boierul o poftise la curte pe Ilinca, nevasta lui, şi că aceasta se întorsese acasă cu un “testemel nou, roş ca focul”, a simţit “că-i creşte pe spinare păr de câine turbat”. Mânios peste măsură, prietenul se repede acasă şi începe s-o bată pe nevastă trăgând-o de cozi şi dând-o “cu capul de colţul hornului”, dar ea neagă cu înverşunare că ar fi fost undeva, “se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul lui maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba”. Erau căsătoriţi de patru ani, ea îi era dragă şi o crezuse “cu credinţă”, mai ales că atunci când s-au cununat “au înflorit zarzării de la casa noastră”. După ce plecă bărbatul la treburi, muierea îşi pune testemelul roşu, iese prin fundul grădinii şi se duce direct la curtea boierească. Bărbatul se dusese şi el să descarce sacii la hambare, apoi venise la curte să fie scris în catastif de către grămătic. Dar în cerdac iese boierul care-l întreabă, rânjind, ce are cu muierea de o bate şi o asupreşte şi apoi “i-a fulgerat cu palma peste gură”. Bărbatul o vede la fereastra conacului pe Ilinca, legată la cap cu testemelul roşu, dar în clipa următoare boierul îl loveşte cu harapnicul peste ochi şi peste tot corpul. Când scapă de boier, plin de sânge, “haidăii curţii” l-au bătut cu pumnii “până ce-au ostenit”, iar omul “a bolit trei zile, muşcând scândura lăiţii”.

Într-o noapte, bărbatul vine la curte ca să-şi găsească femeia, dar este prins din nou şi boierul porunceşte haidăilor “să-i facă petrece cuvenită, după purtarea lui”. L-au legat cu mâinile la spate, i-au pus căluş în gură şi l-au ţinut toată noaptea în gerul Bobotezei “cu capul vârât într-un gard, cu gâtu strâns între nuiele”. Văzându-l că “se uită tot urât” la ei, l-au ţinut cu picioarele în apa îngheţată a morii, apoi l-au dus într-un bordei ca să se încălzească, i-au pus picioarele în butuc şi au presărat pe jăratic ardei pisat şi multe a îndurat prietenul acesta al lui Constantin Moţoc. După ce a scăpat cu chiu cu vai din toate acestea, a fugit în munţi către Rarău şi, “urlând în inima lui”, s-a angajat slugă la nişte ciobani, până a deprins meşteşugul şi “a avut el mioare şi berbeci”.

Într-o seară de primăvară, bărbatul îl cunoaşte pe vestitul haiduc Vasile cel Mare, îl pofteşte cu bucurie în coliba lui, îl ospătează şi devin buni prieteni. Auzind povestea cu boierul şi cu femeia, tare s-a mai supărat viteazul haiduc şi-i spune că nu-l mai socoteşte prieten, pentru că este laş de parcă “ai fi supt lapte de iepuroaică”. Muierea este “vicleană ca apa şi trecătoare ca florile”, dar nu trebuie iertat cel care-l asuprise cu atâta cruzime.

Haiducul a hotărât să facă dreptate şi au plecat amândoi la drum, “ca doi negustori de treabă” până când au ajuns la satul Fierbinţi. În joia mare, de sărbătoarea Înălţării, tocmai ieşeau oamenii de la biserică, iar între ei era şi boierul Răducanu Chioru. Vasile cel Mare a început să strige “cu mare străjnicie, urcându-se în scări” că el este vestitul hoţ de care se teme o lume şi că venise aici să înfăptuiască “judeţ, după vechi obicei”. Boierul a recunoscut pe bărbatul Ilincăi “şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă”. Pentru muiere îl iartă pe boier, a glăsuit mai departe Vasile cel Mare, dar “am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele în gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, ne-ai ars cu harapnicul, ne-ai rupt unghiile”. Înspăimântat, Răducan Chioru “a căscat mare ochiul şi-a urlat la oameni şi la slujitori”, încercând să fugă. Dar cei doi voinici l-au trântit la pământ şi “l-au lovit cu cuţitele” până când au văzut sângele amestecându-se cu ţărâna drumului şi ochiul boierului “deschis către cer”. Oamenii erau înmărmuriţi, nimeni n-a zis nimic, “ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ”, iar cei doi au încălecat şi “s-au suit iarăşi sub codru verde”.

Terminându-şi povestea, ciobanul “stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai nainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui”.

"Negustor Lipscan" este un reportaj şi a şaptea povestire din volumul “Hanu-Ancuţei”.

Într-o seară, sosesc la han, cu larmă mare, nişte oameni îmbrăcaţi în alb şi căruţe cu coviltir, din care “un bărbat bărbos” se îndreaptă spre Ancuţa cu urări de bun ăsit. Hangiţa îl recunoaşte pe negustorul Dămian Cristişor, care “râdea cu obrajii plini şi bogaţi de creştin bine hrănit”. El venea cu marfă de la Lipsca şi se îndrepta spre Iaşi, unde avea o “dugheană în uliţa mare”.

Dămian Cristişor începe să povestească despre cele văzute de el în călătoriile pe alte meleaguri, pentru că fusese la Liov, iar acum un an plecase la Lipsca. Făcuse afaceri cu muscalii la Tighina, apoi trecuse graniţa la nemţi, ajunsese la Strassbourg, apoi la Paris. Spre mirarea tuturor, negustorul le spune că mersese cu trenul, deoarece prin “acele ţări, la Neamţ şi la Franţuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi Is aici şi mâne cine ştie unde”. Ciobanul întreabă ce este acel tren, iar negustorul îi descrie maşinăria, “un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căruţe se îmbuce şine de fier şi umblă singură cu foc”, dar nimeni nu-l crede că merge fără cal, imaginându-şi, în cele din urmă că este un fel de căruţă “cu foc”.

Negustorul le povesteşte apoi “şi alte lucruri mai de mirare”. În ţara nemţească sunt case cu câte patru-cinci etaje, un fel de “case una peste alta”, că uliţele sunt făcute “dintr-o singură bucată de piatră”, pe care se plimbă cucoane cu pălării şi boieri cu ceasornic şi cu toţii beau bere, “un fel de leşie amară”. Ascultătorii se miră şi se întreabă dacă nemţii n-or fi auzit că există vin şi sunt şi mai dezamăgiţi când află că mănâncă mulţi cartofi cu carne fiartă de porc ori de vacă. Moş Leonte îşi face cruce şi-i deplânge pe acei oameni care n-au gustat “pui în ţâglă”, nici “miel fript tâlhăreşte şi tăvălit prin mojdei”, “nici sarmale, nici borş, nici crap la proţap” şi îi compătimeşte.

O altă minunăţie este că în toate târgurile şi satele sunt şcoli şi profesori, toată lumea învaţă carte, şi băieţi şi fete. Auzind acestea, oaspeţii Ancuţei închină cu veselie pentru aşa “rânduială”, care trebuie neapărat să rămână numai la dânşii, bucurându-se că acest obicei nu venise şi pe la ei.

Negustorul le povesteşte, apoi, cum un morar s-a judecat “pentr-un petic de moşioară” cu însuşi împăratul şi, pentru că pricina era adevărată, judecătorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stăpâneşte legea şi auditoriul iar se miră de o aşa minune. Altfel, nemţii sunt “iritici”, deşi “cred tot în Domnul nostru Isus Hristos”.

Negustorul nu a păţit nimic, nu l-a năpăstuit nimeni cât timp a umblat “pe drumuri şi-n târgurile nemţeşti, călătorind apoi cu căruţa aceea cu foc””, apoi cu şarabande, până când a ajuns la Suceava, unde a pus marfa In căruţe. Intrând în ţara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vemeşii l-au întrebat dacă nu le-a adus “câte-un dar de la iritici şi ticăloşii aceia de nemţi”, aşa că negustorul le-a dat câte un baider, “ca să nu-mi spintece boccelele”. În lunca Moldovei, l-a oprit un călăreţ “frumos şi voinic”, cerându-i banii care-i avea asupra lui, dar pentru că nu vânduse marfa şi nu avea deloc bani, i-a dat în dar “un baider de lână roş”, spre mulţumirea hoţului. Oprind carele să poposească şi să mănânce oamenii şi animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri şi-i cere “îndreptările”, adică actele oficiale care-i permiteau să facă negoţ cu marfa pe care o transporta. Dămian avea toate documentele necesare şi, în plus, o scrisoare semnată de aga Temistocle Bucşan, naşul negustorului, în care se spunea  că nici un “privighetor, ori vameş, ori vornic de sat” nu are voie “a vătăma acestui neguţător, ci să-l leşi a merge cu pace la locul său. Aşa”. Văzând acestea, supraveghetorul îi cere ceva din marfa adusă de la Lipsca, dar neplăcându-i nimic, Dămian îi oferă “un baider roş de lână”. Când va ajunge la Iaşi, negustorul va trebui să mai facă “o dare către sfânta Paraschiva şi cătră părintele Mardare”, apoi să dea ceva şi naşului său, aga Buşcan, după care se putea odihni până când va trebui să se însoare, deoarece “încă sunt holtei”.

În veselia generală, Ancuţa aduce “plăcinte cu poalele-n brâu”, iar negustorul îi prinde hangiţei “o zgărdăriţă de mărgele” şi o sută pe amândoi obrajii.

"Orb sărac" este o specie aparte, o portretizare prin naraţiune. Dinspre carele negustorului lipscan vin la han o babă şi un moşneag. Ea păşea înainte, iar moşneagul din urma ei era orb, femeia trăgându-l “după dânsa cu-o frânghioară”. Salomia spune că a plecat din Rădăuţi şi se îndreaptă spre Iaşi, cu intenţia de a ajunge “până la sfânta cuvioasa Paraschiva” ca să pună pe racla ei un ban de argint şi să-i mărturisească necazurile. Orbul se ţinea după ea, fără ca să fie în vreun fel neamuri, ci el voia numai “ca să-i duc şi să-l lepăd la târgul leşilor”. Zâmbind, bătrânul recunoaşte că-i place “şi vinul nou şi friptura de pui în ţâglă” şi istorisirile care se spun aici “din trecute vremi . Comisul Ioniţă se laudă din nou că va spune o poveste mai frumoasă decât ce-au auzit, iar orbul se învoieşte să le cânte din cimpoi, ca să meargă vinul mai bine. Orbul le cântă din gură şi acompaniindu-se cu cimpoiul balada “Mioriţa”, impresionând până la lacrimi întreaga adunare de la hanul Ancuţei. Atunci, bătrânul le povesteşte de ce a cântat el tocmai această baladă. Rămânând de mic copil fără vedere, a plecat din sat şi s-a aşezat pe lângă nişte ciobani bătrâni care l-au învăţat acest cântec, punându-l să jure că nu-l va uita niciodată şi că “de câte ori oi suna din cimpoi, să-l zic mai întâi şi mai întâi”. După ce s-a despărţit de ciobani, orbul s-a însoţit cu Ierofei, un “calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor cântece spre a fi miluit”. Au umblat împreună prin toată lumea şi nimeni nu le-a cerut “hârtie cu pecete”, pentru că peste tot în lume “cerşetorii sunt oamenii lui Dumnezeu”, de aceea, din “carboavele” câştigate, aprindeau câte o lumânare pe la icoane.

Ajunşi în târgul cel mare al Chiului, cei doi au trăit bine în “breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi şi alţii nu” şi-au deprins atunci şi alte cântece jalnice. După ce a murit Ieroftei, orbul s-a întovărăşit cu alţii şi a umblat prin lume până la o apă mare, unde a auzit limbă tătărască. După ce a trăit o vreme în “tagma necredincioşilor”, i-a venit “dor” de mirosul răşinei de brad şi s-a întors în ţara Moldovei, dar totdeauna a început cu Mioriţa, “am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat, neuitând blăstămul bacilor de la Prut”.

Ducându-se în satul natal, află că nu mai trăia nimeni din familia lui “pieriţi şi morţi au fost toţi ai mei”, deoarece râul Moldova inundase ţinuturile şi “le-a risipit mormintele şi le-a dus ciolanele la vale prin scruntare şi lunci”. Atunci a auzit el de hanul Ancuţei, unde venise cu mulţi ani în urmă, iar acum este bucuros că are prilejul să poposească din nou aici unde găsise “cuvânt bun şi milă”.

Orbul se ducea şi el “la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite”, precum că atunci când era copil auzise de la străbunic “despre o minune a sfintei”, pe care o povesteşte acum celorlalţi oaspeţi.

Era în vremea lui Duca-Vodă, care domnea “asupra ţării Moldovei, ca Antihrist”, având o mare lăcomie pentru argint şi aur şi punând biruri mari asupra moldovenilor. Slujitorii domnitorului umblau călări şi înarmaţi şi “luau vită, luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa”. Într-o zi, nemaiputând îndura oprimarea, “nişte sărmani năcăjiţi” s-au dus la moaştele sfintei şi “l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi”. Ca urmare, în ziua de 14 octombrie s-a pornit viscol mare, “s-au tulburat stihiile” şi până a doua zi s-a aşternut zăpadă mare. Demonul adus de vânt a bătut în geam la curtea domnească şi i-a spus lui Duca-Vodă că venise vremea “să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit”. Speriat de moarte, Vodă a fugit “cu ce averi a putut strânge”, dar nişte laşi l-au prins şi l-au prădat de bani, iar “Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi l-a dat pe mâna acelor duşmani”. Cumpărând cu ultimii trei galbeni o sanie şi-o iapă de la un ţăran, Duca-Vodă, obosit şi flămând, a ajuns la acest han. Cerând “bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte”, ea s-a văicărit că nu are, deoarece “ni le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-l-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi”. Ajungând în locuri pustii şi codrii bogaţi, vodă a căzut într-o râpă “ş-a trecut pe tărâmul celălalt”.

Ancuţa se repede la orb, recunoscând în uncheşul pribeag pe “unul, Constandin”. Despre care îi povestise mama ei, îi sărută mâna şi îi dă să mănânce “pită şi friptură”.

"Istorisirea Zahariei Fântânarul" încheie volumul de povestiri “Hanu-Ancuţei” de Mihail Sadoveanu. Letiţia Salomia se arată nemulţumită de povestirea orbului, considerând că sunt la han oameni mult mai vrednici care ştiu a istorisi întâmplări mult mai interesante. Ea spune că Moş Zaharia fântânarul, trăise în tinereţe o întâmplare extraordinară şi ar trebui să o povestească oaspeţilor.

Când era flăcău, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Măstrăveni, ca să găsească cel mai potrivit loc pentru a scăpa o fântână în poiana lui Vlădica Sas, deoarece urma ca Vodă Calimah să vină la o mare vânătoare domnească, în acele locuri. Zaharia avea şi acum aspra sa o cumpănă din lemn de corn pe care o moştenise de la “bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari”. Cu această cumpănă el a reuşit atunci să găsească în poiană locul unde să fie săpată fântâna, făcând înţelegere cu boierul Dimachi, prin care acesta se obliga să-i dea robi care să sape, cărăuşi să aducă piatră şi întocmind o “ţidulă la rateş pentru băutură”, promiţându-i că în scurtă vreme îi va da să guste din “lacrima pământului”.

Liţa Salomia povesteşte în continuare, veselindu-se, ă la vânătoarea domnească, Zaharia trebuia să-l întâmpine pe Vodă cu ulciorul cu apă rece, din care să-i toarne în pahar, iar alături “să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu linguriţă de argint pe tabla”. Când a sosit Vodă Calimah, i-a ieşit înainte “cuconu Dimachi Mârza cu cucoana dumisale şi cu fata”, care “suspina şi plângea”. Vodă o întrebă de ce e supărată, dar taică-său, încruntându-se la copilă, spune că plânge “de mare sfială”. Fata, “subţirică şi frumoasă”, era îndrăgostită de Ilieş Ursachi, dar boierul se împotrivea acestei iubiri, îl alungase pe tânăr şi de aceea copila “nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea”. A doua zi în zori, Zaharia s-a dus la fântână ca să-l întâmpine pe Vodă şi o găseşte acolo pe copila cuconului Dimachi, care “plângea cu palmele la tâmple şi umbla bezmetică printre copaci”. Ea îi destăinuie fântânarului că nu poate trăi fără Ilieş Ursachi aşa că se va arunca în fântână, iar atunci când va veni Vodă, Zaharia să-i spună că nu poate bea apă pentru că “fata boierului s-a zvârlit în fântână”. Fata trimisese vorbă lui Ilieş să vină aici, ca să petreacă acest ultim ceas “ca nişte ibovnici fără grijă”. Zaharia o sfătuieşte să meargă împreună cu iubitul în “coliba de frunzar care este rânduită Domniei” şi, după ce o să bea paharul cu apă, Vodă o să intre în colibă şi o să-i găsească acolo pe cei doi tineri îndrăgostiţi “îngenuncheaţi, cu capetele plecate, plângând şi cerând iertăciune”, o să-i binecuvânteze, iar boierul nu va mei avea cum să se mai opună unirii celor doi.

Între timp, Vodă aflase de la un slujitor de ce plângea copila, aşa că, după ce bău paharul cu apă, în loc să intre în colibă, chemă la el pe boier şi-i porunci s-o aducă pe fiica lui “la masa noastră de vânătoare”. Cuconul Dimachi era foarte încurcat, pentru că aflase că fata lui fugise din casa părintească şi avea de gând să-şi facă seama. Atunci, curajos, Zaharia scoate cumpăna din chimir, prefăcându-se că ea îi arată calea de a-i găsi fata, deschise uşa colibei şi Vodă văzu “pe tineri îngenuncheaţi şi cu capetele plecate”. Cu toţii, şi mai ales Vodă, s-au mirat “de înţelepciunea cumpenei”. Pe urmă, Vodă şi Doamna au cununat pe cei doi tineri şi a fost o nuntă mare cu veselie şi s-au împăcat cu toţii, iar când au pornit spre scaunul Domniei, “au jucat întâi o toană aici, la hanu Ancuţei”.

Comisul Ioniţă de la Drăgăneşti apreciază povestea lui Zaharia fântânarul, însă este convins că alţii ştiu istorisiri “şi mai frumoase şi mai minunate”; oboseala îi răpune pe toţi, ca “după o grea muncă”, fiecare căutând un loc de odihnă, unii adormind chiar unde se aflau, iar “comisul Ioniţă însuşi a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.

Povestirea

Povestirea este specia genului epic, în versuri sau în proză, de dimensiuni mai reduse decât nuvela şi mai întinsă decât schiţa, care se limitează la nararea unui singur fapt epic şi având un număr redus de personaje. Povestirea este o naraţiune subiectivizată, adică relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, fie ca narator, fie ca participant sau doar ca mesager al întâmplării. În povestire, accentul cade pe situaţia narată şi mai puţin pe personaje, de aceea subiectul este mai puţin riguros decât în cazul schiţei şi al nuvelei, iar acţiunea este mai destinsă, mai puţin tensionată decât în nuvelă.

După conţinut şi destinaţie, povestirea poate fi satirică, fantastică, filozofică, romantică, magică, povestirea în ramă, povestirea pentru copii etc.

În volumul „Hanu-Ancuţei”, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de către unul dintre oaspeţii ce poposeau la han pentru odihnă şi petrecere. Povestitorii sunt ei înşişi participanţi direcţi sau martori ai evenimentelor narate şi mai rar doar mesageri ai întâmplărilor povestite. Timpul narativ este amplasat într-un plan al trecutului, faptele se petrec în vreme veche, în timp mitic românesc, posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor străvechi şi nu numai într-o anumită epocă istorico-socială. Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la întâmplările relatate, având deci un grad înalt de subiectivism, iar spaţiul acţiunii este un topos: hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.

Toate cele nouă povestiri sunt construite ca „naraţiune în ramă” sau „povestire în povestire” sau „ancadrament”, rama care încadrează fiecare povestire constând în câteva elemente comune.

Limbajul artistic al lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele (tufecci-başa, arnăut) şi regionalismele (testemel, tipsie, scurteică) sunt folosite cu naturaleţe de personajele povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor şi oralitatea exprimării Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă şi la care participă personaje puţine, palid conturate, opera „(oricare dintre povestirile din „Hanu-Ancuţei”)” de Mihail Sadoveanu este o povestire în ramă.

„Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu – „Imaginarul sadovenian”).

[ Literatura română ] [ Opinia vizitatorului ] [ Conţinut ] [ Căutare ]

Trimiteţi întrebări, comentarii, sugestii legate de sit la adresa de email: c.andy@home.ro.
Copyright © 2005 Cruceanu Andrei
Ultima modificare: 08 mai, 2005